Marian Floarea a fost, multă vreme, ziarist. Apoi s-a tras pe Bulevardul Pieptănari, la Unitatea de Pompieri de acolo. Vineri seară, a fost printre primii care a ajuns la locul tragediei. ”Era liniște. O liniște desăvârșită. Doar telefoanele mobile sunau încontinuu!”, spune el. A intra și a salvat. Dar nu se consideră erou. ”Eroi sunt Rugină și Claudiu Petre”
Cu Marinuș m-am zărit, întâia dată, prin 1997. Băgam lemne pe foc la Naționala de Fotbal a Ziariștilor. Nu posedam, ca acum, boilere de la gât în jos. Marinică lucra la o televiziune cu ștaif. Băiat fin, giorno, nu se duela cu nimeni, nu ridica, niciodată, glasul. Ca fotbalist, era imens. Nu l-am prins pe Garrincha decât pe Youtube, dar cred că așa arăta ”Pasărea Paradisului”. Juca numai cu capul pe sus, gleznă subțire, te dribla și într-o cabină telefonică. Ara terenul în lung și-n lat. Era genul de om care alerga cu zâmbetul pe față. Tot cu zâmbetul pe față ți-o dădea printre picioare, apoi îți cerea scuze că ți-a rupt fermoarul.
Trupa prinse, cu trecerea anilor, a se transforma într-o grupare de elefănței și hipopotami. Marinică rămânea, însă, longilin. Am respirat, cu el, aer de Pitești și Almeria, de Cannes și Craiova, de Croația ori Moldova. Daniel Stanciu nu dăduse, cum avea să facă în viitor, treningul pe sacoul de Director Sportiv și ne antrena. Apoi, ne-am depărtat nițel. Apăruseră cei mici, apăruseră grijile, plimbarea mingii rămăsese pe ultimul loc. Ne-am zărit, ultima oară, prin 2010, la un meci de caritate. După, n-am mai știut nimic. Un infarct al telefonului mobil m-a ”ajutat” să-i pierd numărul. Când duzina de tropăitori se mai intâlnea pe la o miuță, întrebam: ”Mă, de Marinuș mai știe careva, ceva?”
L-am regăsit într-o dimineață. Cu poză mare în ”Adevărul”. Cu epoleți pe umăr. Cu o cască pe cap. Cu o mașină plină de apă în spate. Cu un 112 lângă umărul său. Marian Floarea al nostru ajunsese pompier la Unitatea din Pieptănari. Prima care a ajuns, vineri seară, la locul tragediei de la Clubul Colectiv. Nu-i munca mea, e a colegilor de la ziar, așa că vă las să citiți AICI ce a spus. N-a vrut să iasă în față, cu greu a acceptat să pozeze.
Pentru prima oară în ultimele cinci zile, am putut zâmbi. Îl regăsisem pe Marinuș, băiatul acela alături de care alergasem un deceniu. Noi continuasem pe tăpșan. El băgase, acolo, lângă Maternitatea Bucur, un sprint continuu între viață și moarte. Noi, rămăseserăm, vorba lui Nea Mărin, ziariști, adică ”oameni fără servici”. El se urcase, cu infinitul său de bun simț, în autospeciala cu numărul 420...
Foto: Adevărul
Mesajul care ne trezește la realitate: „Ne place să jelim...nu ne întrece nimeni. Plângem, oftăm, ne dăm cu capul de per... Tragedia din clubul Colectiv ar fi putut fi evitată: Ce ar fi trebuit să facă tinerii în momentul în care a izbucnit inc...
