„Probabil ca-l si avea! Dar venea prea de jos ca sa ajunga pina la nasurile noastre iscoditoare!
Am fost surprinse de cei mari furisind priviri peste balustrada scarii din dos, spre «Firida Gloriei» si repede am fost gonite catre regimuri mai potrivite pentru «fetite cuminti», dupa cum ni se spuse, cu mustrare.
Ah, dar sint atitea lucruri de care imi amintesc, cu toate ca e asa mult de atunci!
Bunaoara, vacile scotiene, cu coarne uriase, cu ochi mari, trecind domol pe cararea ce ducea, prin parc, la biserica. Frumoase erau, cu parul lor cret de culoarea nisipului, castaniu ori negru, si atit de lung, incit le atirna pe frunte ca niste canafuri, ceea ce le dadea o infatisare ciufulita si aproape copilareasca; si nu stiu cum, tocmai aceste canafuri invoalte iti insuflau incredere; faceau sa para animalele ait de blajine incit uitai oarecum nemaipomenita marime a coarnelor lor. Stateau in loc nemiscate, ca niste statui; aveau capul ridicat si priveau cu ochi blinzi procesiunea noastra de mici mironosite, pasind duminica, cu cartea de rugaciuni in mina, de-a lungul drumului spre Casa Domnului.
Si ce frumosi erau cerbii! - cirezi intregi pascind iarba, sau, speriati deodata, luindu-o la fuga prin padure. Nimic nu era mai minunat pentru noi decit a culege, in plimbarile noastre, bucatele cazute din coarnele lor, palite de soare si de vint, pe care le duceam acasa socotindu-le adevarate comori.
Tot articolul, in Jurnalul National
