Azi l-am dat afară pe Caragiale din România. ”Nu mai pot trăi aici. E prea grea duhoarea!”

 
+3 click pentru
galerie

La finele lui 1901, în ”Revista literară”, un obscur redactor, Caion, dorind să devină cunoscut, îl acuză pe I.L.Caragiale că a plagiat ”Năpasta” după opera ungurului Kemeny Istvan. Se face ceva vâlvă, se ajunge la judecată. Pe 11 martie 1902, are loc procesul prin care se stabilește că autorul maghiar nu există, iar Caion e condamnat la trei luni de închisoare, la plata a 500 de lei către stat și a 10.000 către Nenea Iancu. Este ziua în care Caragiale decide să părăsească, definitiv, țara, stabilindu-se la Berlin

Faptele-s simple: pe 30 noiembrie 1901, în numărul 16 al ”Revistei literare” păstorită de Th.M. Stoenescu, un apropiat al lui Macedonski, apare, sub semnătura primului redactor, Caion (Constantin Al. Ionescu), articolul ”Domnul Caragiale”. Nenea Iancu este acuzat că a plagiat ”Năpasta”, după o piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan. Piesa fusese tradusă, pe la 1834, cu titlul ”Nenorocul”. Ca argument, sunt prezentate câteva replici ce par ”împrumutate”. Se merge mai departe și, în următorul număr, Caion trage concluzia: ”Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat!”. Tirul continuă în ”Forța morală”, un „ziar enciclopedic” ce a viețuit din 28 octombrie 1901 până pe 17 februarie 1902, unde, din când în când, Macedonski mai semna câte o poezie ori un aricol de teorie literară. Caragiale și autorul ”Rondelului trecutului” se știau de ceva vreme, mai exact din 1871, din redacția ”Ghimpelui”. Prinseră a se duela, literar, prin 1893, în ”Moftul român”. Alexandru încearcă o împăcare, Ion Luca e nepăsător. Macedonski află de Caion. Este primit cu brațele deschise la ”Forța morală”, unde devine ”vârful de lance” al lui primului simbolist din literatura noastră.

Decor pentru ”Năpasta”, realizat pe la 1890 chiar de Caragiale, pe manuscrisul trimis lui Delavrancea

Caragiale ”fierbe”. Știe că nu e adevărat, că e atacat doar pentru că există niște orgolii nestinse, dar simte că mulți încep să-i pună la îndoială talentul. A zămislit ”O noapte furtunoasă”, în 1879, ”O scrisoare pierdută”, cinci ani mai tîrziu, ”D'ale Carnavalului” în 1885 iar ”Năpasta” în 1890. Nu înțelege de ce acum, după 12 ani, e acuzat? Povestește tuturor prietenilor cum a scris singura sa dramă: se afla, cu niște prieteni, într-o excursie, pe valea Oltului, când s-au oprit în satul Tigveni, pe malul Topologului. În cârciumă, grupul s-a minunat de frumusețea unei sătence. La ieșire au dat peste câțiva tineri, care au observat că „pentru fata asta o să se facă moarte de om”. De aici a plecat totul.

''Năpasta'' a avut premiera în 3 februarie 1890 la "Teatrul Național" din București cu o distribuție de excepție: C. I. Nottara (Ion), Aristizza Romanescu (Anca) - foto, Grigore Manolescu (Dragomir) și Costin Mărculescu (Gheorghe). Din păcate, a fost primită cu răceală de public și de către cronici, multe defavorabile

Caragiale îi scrie bunui său prieten, Barbu Ștefănescu Delavrancea, până în februarie 1901 primarul Bucureștilor. ”Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, așa cum trebuie să fie cu acești neciopliți scribuleți". Delavrancea îi spune să facă o plângere pentru ”defăimare și calomnie”. Urmează procesul.

Pe 11 martie 1902, domnul consilier de Curte G. Flaișlean prezidează: Constantin Al. Ionescu e asistat de avocații Otetelișanu, Ionescu, Mitescu și Băileanu, Stoenescu a venit cu Șonțu și cu Moldoveanu. Ca parte civilă, I.L.Caragiale e secondat de Barbu Delavrancea și de Petre Grădișteanu. Pledoaria lui Delavrancea e memorabilă. Inculpatul C.A.Ionescu Caion este condamnat la trei luni de închisoare, e obligat să plătească 500 de lei despăgubiri către stat și 10.000 de lei către Conu Iancu, în termen de 15 zile. Caragiale e sătul de atâta circ. Se face recurs, finalmente, Caion va fi achitat. ”Bine că l-au achitat! Nu vreau răzbunare, nici câștig moral. Am avut satisfacția dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decît ca pe o impertinență”, spune Caragaiale. 

Dar decizia este luată. Scârbit, Ion Luca Caragiale se autoexilează la Berlin. Nu mai vrea să audă de București. ”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea!” Vreme de 10 ani, cât mai viețuiește (se stinge în iunie 1912), ține legătura doar prin scrisori cu cei de aici. Vlahuță îl roagă să-i scrie mai multe rânduri. ”M-am exilat și atâtat tot. Aerul de aiciea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei, și nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu”

Surse: Ziarul ”Metropolis”, ”Biblioteca marilor procese”



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI