Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Sacrificiul

Povestea cartierelor din București... Ce legătură au „Cotrocenii” cu pădurile, „Dristorul” cu Dunărea și „Balta Albă” cu ciuma?

„Balta Albă”, „Titan”, „Cotroceni”, „Drumul Taberei” etc – de unde toate aceste denumiri? Dacă povestea ciobanului Bucur o știm deja, atunci să cunoaștem și poveștile cartierelor din București...

Strada Rahovei, 1980

www.muzeuldefotografie.ro

„Balta Albă”, „Titan”, „Cotroceni”, „Drumul Taberei” etc – de unde toate aceste denumiri? Dacă povestea ciobanului Bucur o știm deja, atunci să cunoaștem și poveștile cartierelor din București...

Un conte în Berceni

În timpul războiului austro-turc din 1716-1718, prin București trecea o ceată de ostași maghiari, în frunte c-un conte de-al lor. Pe conte îl chema Miklos Bercsenyi. Că a făcut contele fapte de milostenie în popasul său la București, ori c-a tăiat în stânga și-n dreapta printre locuitorii mahalalei, asta n-avem cum ști. Dar știm că numele i-a rămas: Bercsenyi – Berceni.

Soldatul ferentar

Ferentar = un soldat din infanteria ușoară, soldat care se deplasează și se luptă pe jos. Ferentari, așadar, cartierul muncitoresc construit între '45 și '47, ar fi cartierul soldaților... fără cai.

Tudor Vladimirescu sau „motelul” fiilor de țărani?

Două teorii despre Drumul Taberei. Prima, că e locul unde s-au stabilit ostașii lui Tudor Vladimirescu (în timpul răscoalei împotriva regimului fanariot). A doua – la 1900, în barăcile de-aici se cazau (sau aveau tabără) fiii de țărani care veneau la București pentru a fi încartiruiți. Drumul Taberei funcționa ca un fel de motel în aer liber.

Băneasa, adică soția banului...

În Evul Mediu, „ban” era cel mai înalt rang boieresc, acela de mare dregător. Banul Olteniei, Banatului, Severinului ș.a.m.d.

La 1763, Ștefan Văcărescu, ban, o lasă văduvă pe Ecaterina Văcărescu. În posesia femeii intră satul Cârstienești. Ecaterinei îi rămâne, evident, și titlul de soție (văduvă) a banului, adică „băneasă”. „Al cui e satu' ăsta? Al bănesei Văcărescu.” Satul Cârstienești – satul bănesei Văcărescu – Băneasa.

Crângași și Cotroceni: două păduri

Cândva, pădurea numită „Codrul Vlăsiei” începea de jos, de la buza Dunării, și urca până spre Carpați. Pădurea se rărea în jurul orașelor, normal, din cauza așezărilor umane. La București, într-un loc anume, Codrul Vlăsiei se termina c-un crâng – de-aici Crângași.

De o pădure se leagă și cartierul Cotroceni. Pe timpul lui Mihai Viteazul, Pădurea Cotrocenilor era cel mai bun desiș în care te puteai refugia. Venea de la verbul „a (te) cotroci”, care înseamnă „a te piti”, „a te ascunde”. Cu Duca Vodă pe urmele lui, marele logofăt Șerban Cantacuzino și-a găsit și el refugiul în pădure și, de bucurie că a scăpat cu viață, a înălțat Mânăstirea Cotrocenilor.

Interesant că aerul tainic și l-a păstrat Cotroceniul și astăzi, chiar dacă pădurea e demult apusă...

Doctorul din deal

În 1765, doctorul Spiridon Kristofi, poreclit „Spirea”, ridica o biserică. Biserica „Spirea Veche” avea să dea numele împrejurimilor deluroase. „Dealul Spirii” a dăinuit, cel puțin ca denumire, până-n zilele noastre. Biserica Spirea Veche n-a dăinuit. Au dărâmat-o comuniștii în 1984. Cam pe-atunci au ras și cartierul negustorilor și micilor afaceriști, Uranus, prelungirea (după unii, chiar „sinonimul”) Dealului Spirii.

Giulești, vechi nume românesc

Localități pe nume „Giulești” există în multe provincii românești, căci Giulești e un vechi nume românesc, ca variantă adaptată a latinescului Iulius. În cazul cartierului din sectorului 6, explicația vine tot pe calea ctitorilor de biserici – aici, familia Giulești. Un act de la 2 aprilie 1548 ne spune limpede: proprietatea lui Stroe Giulești, cap de familie, se întinde „de la rovina lui Nicul” (alt moșier, probabil) până „la Colintina”.

Dristor și cetatea negustorilor

Silistra e un oraș-port la Dunăre, astăzi pe teritoriul Bulgariei. Dar înainte vreme, Silistra s-a numit Cetatea Dârstorului și era în componența Țării Românești.

Ca să ajungă la Cetatea Dârstorului, deci tocmai la Dunăre, negustorii bucureșteni apucau drumul cu același nume: „Dârstor”. Punctul de plecare era, desigur, Dristorul de azi.

Cartierul armatei

Militari a început ca un cartier sub-urban în care locuiau gradele inferioare din armată. După 1950, de când cu industrializarea comunistă, cartierul a devenit din ce în ce mai pestriț, specific pe care și l-a păstrat până-n prezent.

Balta Albă, groapa comună

Bucureștiul n-a fost chiar cel mai salubru oraș din România. Pe la 1813, capitala se confrunta cu o nenorocire... medievală: ciuma. Ultima epidemie de ciumă a fost în vremea domnitorului fanariot Caragea, de unde și expresia „ciuma lui Caragea”.

Morții erau lăsați în zona pe care acum o știm de Balta Albă, pe-atunci „marginea moșiei Dudești”. Erau stropiți cu var nestins. Cum Bucureștiul de odinioară nu excela nici la capitolul canalizare, ploile se revărsau peste trupurile neînsuflețite, diluând varul. Se forma o mlaștină de culoare albicioasă, o... baltă albă.

O explicație de la 1900 zice altfel, dar tot în legătură cu problema canalizării. Ar fi fost unul, Petre-cârciumarul, care ar fi avut un birt și, în spatele birtului, o grădină. Când veneau ploile, grădina se inunda și se făcea iaz, ori în soarele iernii, luciul iazului avea o tentă albă, ca de nea. Petre-cârciumarul și-a botezat birtul după această imagine și i-a zis „Balta Albă”. Așa cum s-a întâmplat nu o dată, birtul, precum biserica, a dat numele întregii zone.

Leagănul nomenclaturii

Primăverii, cartierul elitelor de ieri și azi, și-a luat numele de la „butaforia” vegetală ce-l caracteriza: lacuri, un izvor termal, arbuști bogați și flori perene.

Înainte de comuniști, în anii '30-'40, terenul viran al „veșnicei primăveri” fusese parcelat pe model franțuzesc de către două societăți interbelice – o dată de Societatea de tramvaie, a doua oară de Societatea Inginerilor Asociați, pentru ca mai apoi să înceapă și construcțiile de case în stil neoromânesc, mediteranean-eclectic, maur și florentin.

Fără biserici, magazine, birturi și alte „distracții”, nomenclatura comunistă va trăi aici ca într-o seră bine păzită.

Aici, în noroi: în Colentina

1575, satul Obileștilor. O zonă extrem de mlăștinoasă, cu un râu și un lac, și înțesată de heleșteie. „Unde trăiți, maică, aici?”, ar fi putut întreba unul străin de părțile locului. „Eh, unde trăim?! Trăim colea, în tină.”, însemnând, în limbajul zilelor noastre, „trăim aici, în noroaiele astea”. Iar de la „Colea-n tină” la „Colentina”, vă dați seama, n-a fost mare zbatere.

Turcii de la Ghencea

În epoca fanariotă, călăreții din alaiul domnesc aveau un comandant turc. În limba română, acelui om i se spunea „șeful voinicilor”. În limba turcă i se spunea „ghenci”.

Fortăreața de la Rahova

Rahova – o fortăreață turcească din Bulgaria, pe care românii au cucerit-o în cadrul Războiului de Independență din 1878. Astfel, în amintirea luptelor de la Rahova, zona „Podul Calicilor” din București și-a primit un nou nume.

Ciment și vite

Atât de bine a concentrat suflarea din jur fabrica de ciment „Titan”, deschisă în 1912, încât n-a fost de mirare pentru niciun locuitor ca perimetrul din jur să-i poarte numele.

Cât despre Vitan, informația o avem de la Dimitrie Papazoglu, istoric din secolul al XIX-lea: „în ocolul orașului București, spre nord este Câmpia Vitanului, unde vitele orășenilor își aveau păsciune”. Aha!, deci „Vitan” vine de la vite.

Că niște văcuțe pășteau pe arealul unde azi tronează un mall ne vine greu a crede, dar ăsta a fost Bucureștiul cu ale sale cartiere: între Occident și Orient, orașul sumedeniilor de transformări...

Referințe istorice: muzeulbucurestiului.ro, ziare.com, Wikipedia, rri.ro