Live acumAcces Direct
Prime Time 20:00Observator Sport

„Tudorel al meu! Sâmbătă aveai concert...”. De sub un pian, excavatorul scoate un trup firav. Avea 19 ani și a murit singur, strivit de greutatea unui bloc întreg: „L-am găsit”

Doi părinți gonesc nebunește spre București. Cutreieră disperați spitalele. Îl caută pe Tudor. Se întorc în fața mormanului de moloz ce fusese, până în seara de 4 martie 1977, blocul din strada Bibliotecii 6.Dincolo de zgomotul surd și continuu al excavatoarelor, se simte o tăcere înghețată. Dintre un planșeu de beton și ceea ce a fost un pian, este scos cu grijă un corp lipsit de viață.

Tudor Dumitrescu, 19 ani, pianist de geniu. A murit strivit de blocul de pe strada Bibliotecii

4 martie 1977, ora 21:22:22. Seara în care România s-a schimbat. Pentru 56 de secunde înfiorătoare, oamenii au simțit cum pământul le fuge de sub picioare. Cum ai putea descrie o asemenea teroare? Cine nu trăia atunci nu își poate închipui vreodată. Poate e mai bine așa.

1570 de oameni au murit în întreaga țară, 1391 doar în București. Părinți, copii, soți, soții, morți sub dărâmături, găsiți striviți, zile mai târziu. Mulți au murit îmbrățișați. O ultimă alinare în fața morții.

I-am pierdut pe Toma Caragiu, Doina Badea, Alexandru Bocăneț, Savin Bratu, Alexandru Ivasiuc, Filofteia Lăcătușu, Mihaela Mărăcineanu. Pe 4 martie a pierit și Tudor Dumitrescu. Avea 19 ani și a murit lângă pianul pe care îl adora. „Ar fi fost un nou Lipatti”.

„Ar fi fost un nou Lipatti”

Tudor ar fi trebuit să fie la Cluj-Napoca, împreună cu părinții săi. Nu a vrut să plece de acasă, pentru că avea de repetat „Concertul nr. 3” de Rahmaninov. Cutremurul l-a prins cântând.

„Încercați să mă scoateți iute! Nu o mai suport pe moartă! E plin de sânge aici”. Florica Iordache, îngropată de vie la Scala, 65 de ore! Ce l-a auzit spunând pe Ceaușescu

Ani la rând, profesorul lui nu s-a mai putut atinge de acea partitură.

„La cutremurul din 1977, mi-a dispărut un elev foarte drag, și foarte valoros, Tudor Dumitrescu, un pianist de geniu. S-a întâmplat exact în timp ce el studia acest concert (n.r.- „Concertul nr. 3” de Rahmaninov). A fost atât de traumatizant, încât multă vreme n-am mai putut să mă apropii de această muzică.

Am reușit să mai cânt câteva porțiuni din concertul ăsta târziu, când mai trăia Cella Delavrancea, care știa toată întâmplarea mea cu el și m-a încurajat cu blândețe: `Hai, cântă-mi puțin, te rog, cântă-mi!`. Și parcă scăpasem de umbra neagră care plana asupra lui, dar după câteva pasaje m-am oprit”, spunea maestrul Dan Grigore, în „Dan Grigore, de vorbă cu Dia Radu. Lumea în Si bemol”.

S-o luăm de la început!

În seara de Moș Nicolae, pe 6 decembrie 1957, într-un dintre cele mai „muzicale” familii din România se năștea un băiețel. Tudor, Tudorel – cum îi spunea mama sa – a dat semne încă de mic că avea să fie un reper în cultura românească.

„Stooop!”. Un braț de excavator se oprește în aer și apar ochi de copil, plini de spaimă. Tatăl leșină! „E fetița mea, e fetița mea!”. Gabriela are o singură întrebare

Avea trei ani când tatăl său, compozitorul Gheorghe Dumitrescu, i-a pus vioara în brațe. Un an mai târziu a început să studieze pianul, de care se îndrăgostește.

Până în 1963, compune piese muzicale pentru instrumentul pe care îl adorae.

Unele dintre aceste piese sunt doar schiţe, altele sunt terminate. Toate manuscrisele sale, recuperate din ruinele blocului prăbuşit la 4 martie 1977, se află depuse la biblioteca Academiei Române.

Primise o bursa nominală de studiu la o facultate de artă de renume din Statele Unite. N-a mai apucat să plece.

"Toți trăisem aceeași traumă. Nu mai existau orgolii, egoisme, lupte personale". Povestea dramatică din spatele blocului "Scala"

4 martie 1977. Tudor rămâne în București

Tudor Dumitrescu pregătea o partitură extreme de dificilă. „Concertul nr. 3” al lui Rahmaninov.
părinții săi pleacă la Cluj-Napoca, dar tânărul rămâne acasă. La 21:22:22, blocul din strada Bibliotecii nr. 6 începe să se clatine.

5 martie 1977. Familia Dumitrescu revine de urgență în București. Părinții cutreieră disperați spitalele, căutându-l pe Tudor.

Către după-amiază, Tudorel e afară, neînsuflețit, pe targă.

„În strada Bibliotecii s-a prăbușit, o dată cu blocul „Continental”, un altul, cu vreo zece etaje. Bloc impunător, cu scări largi, placate cu marmură și cu o alură, mai înainte de toate, solidă.

Îi călcasem pragul de câteva ori, când maestrul Gheorghe Dumitrescu îmi acordase îmi acordase un interviu, înaintea unei premiere lirice. (…) Am stat de vorbă într-o sufragerie largă, plină de cărți, în fața unei cafele excelente pregătite de soția sa.

Din camera alăturată, răzbăteau sunetele pianului, la care Tudor fiul compozitorului, elev la Liceul de muzică, își făcea exercițiile zilnice. Am păstrat în memorie, cu placer, atmosfera calmă, distinsă a acelei locuințe, dominate, deopotrivă, de dragostea pentru muzică și cea aproape fără limite, pe care acești doi părinți o purtau fiului lor.

Un fiu al cărui talent interpretative ieșit din comun promitea o strălucită continuare a tradiției musicale a familiei Dumitrescu.”

„Aștept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare. Tot timpul mi-a fost frică de moarte”. Una dintre cele mai mari actrițe ale României, Eliza Petrăchescu, un destin cumplit! A murit singură, la cutremurul din 1977

Cutremurul a ras tot. Blocul impunător s-a transformat într-un morman de moloz și fiare contorsionate. Printre dărâmături, indiciile dureroase ale vieților distruse. Mobilă, haine, trupuri neînsuflețite.

„Lângă grilajul Muzeului de istorie al municipiului s-a format un morman de cărți și partituri lângă care, cu figurile împietrite, cei doi părinți așteptau, cu privirile ațintite asupra ruinelor. Dincolo de zgomotul surd și continuu al excavatoarelor, se simte o tăcere înghețată. Dintre un planșeu de beton și ceea ce a fost un pian, este scos cu grijă un corp lipsit de viață. Pe o targă, este transportat spre prima ambulanță.

Lângă mormanul de cărți, cei doi părinți trăiesc prăbușirea tuturor speranțelor. În aceeași tăcere, cu lacrimile șiroind pe obraji, se urcă în ambulanță alături de fiul lor. Mama, cu privirile fixe, în gol, nu reușește să spună să spună decât, și parcă doar pentru ea: „Sâmbătă avea concert…” – Octavian Andronic, „Secunde tragice, zile eroice. Din cronica unui cutremur”.

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro