Live acumObservator 16
Prime Time 20:00Chefi la cutite

Boieroaica româncă dezbrăcată în cea mai cunoscută peliculă a lui Fellini! Viața bate filmul.

Boieroaică, dar divorțată, actriță excepțională, însă fără școală, cu nume internațional, dar româncă...

Nadia Gray în „La dolce vita”.

Ancensored

De două ori boieroaică (o dată prin naștere, a doua oară prin căsătorie), cea care le vorbea lui Audrey Hepburn și Frank Sinatra despre România, cea care s-a dezbrăcat pentru Fellini, cea care a divorțat de un prinț ca să se mărite cu un avocat, cea pe care toți greii cinematografiei mondiale o rugau să apară, într-un rol cât de mic, în filmele lor, cea a cărei moarte a fost deplânsă în ziarul New York Times. Cine a fost românca Nadia Kujnir?

23 noiembrie 1923, frig crâncen la București. Undeva în nordul capitalei se aude o împușcătură. Urmuz, poet celebru în epocă, se sinucide. Dar nu vă întristați dintr-atâta, dragi cititori, știți bine că legea compensației funcționează perfect în „universul” București. Când unul alege să-și curme viața, viața alege un altul pe care să-l ursească, și-l ursește înmiit. Și asta fiindcă, la doar câteva străzi distanță de odiosul incident, o boieroaică basarabeancă – venită tocmai din Odessa, Cetatea Albă – dă naștere unei fetițe. Fetița va primi numele Nadia, iar destinul o va răsfăța nespus, ca pe nimeni alta.

La Medeleni?

La doar 15 ani, în 1938, talentată și incredibil de frumoasă, Nadia debutează ca actriță pe scena Teatrului Majestic. Recent mutat în capitală, scriitorul Ionel Teodoreanu o vede și se îndrăgostește fulgerător. Degeaba a încercat autorul „Medelenilor” să-și declare dragostea în fel și chip, cu buchete de flori și bilețele de amor, cu sfaturi și uneltiri din partea prietenilor (Teodoreanu fusese decan al Teatrului din Iași, nu ducea lipsă de conexiuni în lumea literar-teatrală), degeaba n-a ratat niciun spectacol de-ale Nadiei, degeaba a cerut-o de nevastă. Slab și cu aer bolnăvicios, Teodoreanu nu e deloc favoritul Nadiei, care-și dorea un bărbat după chipul și asemănarea ei, genul întreprinzător, bogat, sportiv și aventurier. Refuzat de atâtea ori, Teodoreanu se împrietenește cu alcoolul, în timp ce Nadia îl caută singurică pe Făt-Frumos. Într-o primă fază, a crezut că l-a găsit în omul de afaceri evreu N. Herescu, un ins ceva mai în vârstă. S-a măritat cu Herescu, dar și-a dat seama că s-a pripit; el era taciturn, ea jovială, căsnicia eșuează. Ca-n orice basm, e momentul să apară un prinț pe cal alb, să salveze domnița de la nenoroc în amor. Exact cazul Nadiei, cu diferența că prințul care a salvat-o n-a venit călare, ci în zbor.

Iubita prințului, spion!

„Bâzu” Cantacuzino, descendent direct al familiei Cantacuzino, deci prinț. Marea sa pasiune: avioanele, zborul. Avea mii de ore de zbor, recorduri mondiale de viteză în curse internaționale, cunoștea cu precizie milimetrică orice avion sau elicopter din țară. Deși prinț, era angajat cu normă întreagă la L.A.R.E.S., prima companie de transport aerian pentru persoane și mărfuri din România. În timpul unei curse de rutină, un motor al avionului ia foc. Înapoi la sol, Bâzu reușește să liniștească toți pasagerii. Printre pasageri, Nadia. Cei doi sunt „victimele” unui coup de foudre și decid că trebuie să se vadă cât mai des. Totuși, să nu uităm că ne aflăm în anii '40, într-un context socio-politic extrem de tulbure: susceptibili până la paranoia, aghiotanții lui Antonescu văd în Nadia un posibil spion englez și-i interzic lui Bâzu să mai participe în misiuni aeriene de luptă. Prințul nu vrea să renunțe la Nadia – după îndelungi insistențe scrise, într-un 1943 în care România avea nevoie de orice efectiv militar, Bâzu este retrimis la război. În 1945, Nadia și Bâzu se căsătoresc, iar cota actriței crește fabulos. N-are o oră de școală teatrală, dar e teribil de talentată. Angajată la Teatrul de Comedie, joacă numai roluri principale – patru roluri în stagiunea 1946, două în stagiunea 1947. Cu toate astea, situația se complică din două puncte de vedere. În perioada 1945-1947, pe fondul ascensiunii puterii comuniste, Bâzu pierde, prin naționalizare, toate moșiile pe care le are. În paralel, „sfânta scândură” devine neîncăpătoare pentru Nadia, care visează să cucerească marele ecran. La București și peste tot în țară, sistemul cultural-artistic este asfixiat de cenzura comunistă, deloc pe gustul actriței interbelice, care și-așa avea sâmbetele numărate de noul regim. Așadar, pentru a o proteja, dar și ca să-i îndeplinească visul, Bâzu se preface infidel: prințul „se anunță” că dă patul conjugal pe o cameră la Athénée Palace. Înțeleși între ei, Nadia pozează în soția încornorată și declară divorț, ba chiar le spune colegilor de la teatru că are nevoie de o perioadă de reculegere alături de mama sa, întâmplător (?) aflată la Paris, de unde va reveni, ulterior, cu forțe proaspete. În ziua în care ajunge la Paris, cere azil politic. Nu se va mai întoarce niciodată în România.

Epoca Nadia Gray, striptease pentru Fellini

Nadia nu mai vrea să fie nici Kujnir, nici Herescu, nici Cantacuzino (de Bâzu s-ar fi despărțit, de facto, în anii '50). Așa că-și „inaugurează” noua viață cu un nume de scenă: Gray, Nadia Gray. În 1949, la numai doi ani de la plecarea din țară, Nadia debutează în pelicula franțuzească L'inconnu d'un soir. Urmează rol după rol, se împrietenește și joacă cu Gina Lollobrigida („Soție pentru o noapte”, 1952), Errol Fynn („Maestrul lui Don Giovanni”, 1954), Marcello Mastroianni („Casa Ricordi”, 1954), Vittorio de Sica („Ultimele cinci minute”, 1955), Brigitte Bardot („Parizianca”, 1957). Până în 1960, joacă în 40 de filme, majoritatea producții italienești, franțuzești și britanice. Intrigat de această româncă, Fellini o distribuie în filmul La dolce vita. „Distribuie” e puțin spus, mai bine zis îi scrie, cu dedicație, un rol – personajul pe care Nadia Gray îl interpretează în La Dolce Vita este „Nadia”, o femeie divorțată din înalta societate italiană, care dă o petrecere spre a-și sărbători libertatea... În secvența în care și-a dat măsura talentului, jucându-se, practic, pe sine însăși, Nadia performează un număr de striptease, renunțând, rând pe rând, la pantofi, bijuterii, rochie și blana de vizon, sub privirile celorlalte personaje, dar nu și sub privirile cinefililor – camera de filmat a domnului Fellini are grijă ca fosta prințesă Cantacuzino să rămână decentă. Mai apoi, la mijlocul anilor '60, Nadia îl cunoaște pe Herbert Silverman, un avocat american cu care se căsătorește, stabilindu-se peste Ocean. Ajunsă-n țara tuturor posibilităților, ea joacă alături de Audrey Hepburn și Frank Sinatra în producțiile „Doi la drum” și „Alergătorul dezgolit”, precum și-n alte filme și seriale americane cu mare priză la public. În Europa sau aiurea, camera o iubește.

I want to be a part of it... New York, New York...

Nadiei Gray i se potrivește piesa lui Sinatra, bunul ei prieten. Au trecut 20 ani de la Dolce vita, calendarul arată 1980. Nadia n-o duce rău, chiar dacă s-a retras din cinematografie. Un motiv ar fi acela că nu se putea imagina în roluri de mamă sau bunică, ar fi fost prea dureros să interpreteze ceva de care n-a avut parte (nu, nu este mama Lindei Gray, „Sue Ellen” din Dallas, cum se zvonea într-o perioadă). Ultimul popas al vieții ei se dă într-un teatru-club din New York, loc în care moderează numeroase spectacole de vodevil și cabaret. Cei care o privesc aici seară de seară, oameni înstăriți, dar nicidecum aristocrați, n-au de unde ști la cine se uită. Ei privesc o americancă la vreo 60 de ani, poate unii privesc o franțuzoaică sau o italiancă, păcăliți de lista filmelor în care a jucat, alții privesc o bătrână cu machiaj gros, fără naționalitate precisă și, obișnuiți cu un alt stil de joc, ar zice chiar fără talent. Dar prea puțini, poate niciunul n-a privit, într-una din acele multe seri la rând, pe tânăra care primea ovații peste ovații la Teatrul de Comedie, niciunul n-a privit copilul care se năștea pe o uliță din București, niciunul n-a văzut în ea iubita boierului Cantacuzino, niciunul n-a zărit-o pe Nadia, prințesa româncă...

Referințe istorice: Historia, Wikipedia