Vânau ciori de foame, ascundeau porcul în sicrie și supraviețuiau numai cu fasole. Cum se chinuiau bucureștenii în perioada Primului Război Mondial

 
+8 click pentru
galerie

Era 7 decembrie 1916. Se crăpa de ziuă parcă mai încet ca niciodată. Aerul impregnat cu pulbere de praf devenea greu respirabil și nu se mai zărea nicio pasăre pe blocurile Bucureștiului. Orașul era încremenit și lumina parcă nu îndrăznea să spargă amorțeala care  pusese stăpânire peste tot. 

Natura era solidară cu ceea ce urma să se întâmple în doar câteva ore...

Au urmat doi ani de coșmar pentru București. Capitala a cunoscut greutățile teribile ale unei ocupații militare pe care nimeni nu o anticipase odată cu intrarea României în cea mai mare conflagrație mondială: trupele Germane au pus stăpânire pe București.

Bucureștenii se uscau de foame, își smulgeau părul din cap și scrâșneau din dinți de sărăcie. 

Pâinea era alimentul de bază pentru bucureșteni. Interzisă comercializarea sa la sate, fiind înlocuită cu o rație de 500 grame de mălai de persoană, cozile din fața magazinelor de panificație din București erau incomesurabile! De cele mai multe ori, cantitatea nu ajungea pentru toată lumea și vedeai cum oamenii ieșeau din mulțime plângând și înjurând că nu au ce duce acasă. Ore în șir stăteau flămânzi ca să-și bage în traistă o pâine, pe care o împărțeau în patru ca să le ajungă mai mult timp, iar la final își scrâșneau dinții de furie că iarăși și-au pierdut vremea degeaba. Discuțiile dintre ei erau serbede. Se temeau să-și zică părerile, zâmbeau de complezență și mai povesteau năzbâtiile copiilor sau moartea vreunei potăi din curte.

Mai marii administratori germane au impus prețuri  maximale accesibile și pe 4 februarie 1917 se anunță prima cartelare a pâinii, fiind reglementate și prețul sau greutatea: 440 grame – 15 bani; 300 grame – 10 bani; 140 grame – 5 bani.  

Spre sfârșitul perioadei, penuria alimentară se accentuase încât oamenii ajunseseră să se mulțumească doar cu o felie de pâine mânjită cu muștar. În perioada respectivă au început să apară prin presă articole cu propuneri alimentare diferite de cele cu care românii erau obișnuiți, astfel, ziaristul Alexandru Ciurcu, în publicația proprie, „Agrarul”, recomanda consumul cărnii de cioară sau a trifoiului, pe care îl prezintă ca având aceleași calități precum spanacul.

CITEȘTE ȘI: Cum opriră 13 țărani olteni o armată germană, la 1916, făcând 300 de prizonieri. ”Asta nu-i țară goală, să se știe!”

Situația devenea intolerabilă. Străzile din București erau împânzite de oameni stingheri, nervoși și abătuți care își frecau frunțile sau scuipau cu ură pe asfalt. În vara lui 1918, s-au strâns o mulțime de plângeri care au fost azvârlite în fața premierului Alexandru Marghiloman: „Nu găsesc decât plângeri: lipsă de pâine; se fură chiar asupra rației reduse; soldații germani, unguri, etc. țin rândul sau trec direct la brutari, iau un sac cu pâini și ceilalți nu mai au nimic, – dar prin împrejurimi se găsește pâine cu un leu”. 

Spre sfârșitul ocupației, bucureștenii nu mai doreau pâine, doreau pesmet, un fel de pâine surogat, rezista mai mult fiind uscată și avea un gust mai delicat. Mulți dintre ei voiau mălai. Le era mai simplu să-și facă o porție mică decât să mai simtă furnicături pe umeri când pâinea se mucegăia.

Însă nici mălaiul nu era marfă acesibilă, după cum spune Vasile Cancicov: „Personal, am umblat din prăvălie în prăvălie, din hală în hală, ca să cumpăr puțin mălai și de 10 zile încă n-am reușit să găsesc”. În primăvara lui 1918, cantitatea de mălai permis de cartele scade de la 750 de grame la 500.

CITEȘTE ȘI: 560 de ani de București. Istoria Arcului de Triumf din Bucureşti: „arcul a ajuns o zdreanță în anii 1930“​

Pentru că pătrunderea de alimente de proveniență rurală în orașe era interzisă un lăptar din Afumați a înscenat o înmormântare pentru a aduce un porc în București. Decorul era pregătit: cortegii funerare, o femeie văduvă răvășită de durere, un porc într-un sicriu acoperit și un voal care să mascheze proveniența de natură animală.

Protagoniștii au fost prinși când li s-a cerut de către forțele de ordine să identifice persoana aflată în sicriu. Femeia și bărbatul au fost amendați pentru fapta pe care au făcut-o. Alte încercări îndrăznețe s-au derulat sub forma improvizării de nunți, botezuri sau cumetrii. Cele mai eficiente metode uzitate predilect de femei erau: simularea sarcinii și ascunderea produselor alimentare sub haine. 

„E o mare lipsă de alimente. Nemţii cară în fiecare zi, cară cumplit. Grâne, vite mari, vite mici, untură, uleiuri vegetale, unt, păsări tăiate, făină, ouă, lână, fier, bronz, săpun, coloniale, conserve. Trenuri întregi pornesc, zi şi noapte, spre Germania. Mâncăm fasole de trei feluri, ca să avem iluzia unei variaţii. Fasole fiartă, iahnie şi sleită.

Pâinea nu se poate defini. Are un gust vag de mălai muced, de paie umede şi de magazie igrasioasă. Fug pe la toţi băcanii pe care-i cunosc, să capăt câte o pungă de mălai. Nădejdea e la mămăligă. Din când în când, mai prind câte o bucată de carne, adusă prin contrabandă la Bucureşti. Nemţii au instalat posturi de control la toate barierele oraşului. Dar nimeni nu poate dejuca isteţimea dobândită prin veacuri de încercări a ţăranului român.  


Porcul e aşezat în coşciug, unde face de-a binelea pe mortul. Şi coşciugul aşezat în căruţă. Bocitoarele satului însoţesc cortegiul. Măcelarii sunt şi ei alături, trişti la gândul că pot să piardă paralele investite în defunct dacă sunt prinşi. Câte un trecător salută impresionat. Armata germană salută şi ea. Aşa izbutesc şi eu să mă înfrupt uneori cu un kil sau două din cartea răposatului”. 
(Ion Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013) 

„Umbră” de muștar pe feliile de pâine uscată: „o combinație oribilă și la vedere și la gust”

Femeile  Bucureștiului agonizau sub tutela germană. Ajungeau să se trântească pe asfalt și să  scrie câte 80 de contestații una după alta la Legația americană prin care cereau să fie sprijinite de urgență, aclamând că-și trăiesc viața la limita subzistenței. Autoritățile germane expediază problema, oferind doamnelor cu pricina ajutoare bănești între 3 și 13 lei de persoană. 

Pia Alimăneșteanu își amintește că, într-o zi, a venit la ea o doamnă stafidită de foame care i-a cerut ajutorul după ce o lună de zile a mâncat doar pâine, usturoi și ceapă. Un alt martor a vremii își amintește că băcăniile etalau într-o vreme doar muștar, „o combinație oribilă și la vedere și la gust”, și pesmeți. Alt produs alimentar accesibil l-au reprezentat pastele făinoase.

„9 iunie 1917
Ni se rechiziționează și o cotă din ouăle de la găini, ca și cum toate ouă zilnic. Găinile au fost numărate și, fiecăreia, i s-a pus un inel la picior cu numărul respectiv trecut într-un catalog. Azi au venit să ridice 20 de ouă. Din fericire le pregătisem de dimineață, între ele punând vreo zece de la cloștile noastre și de la vecini. Parcă o să știe că sunt de la mine, căci ei le pun de-a valma într-un coșuleț. Câtă prevedere au germanii și câte născociri le dă în gând! Bietele găini, mirate, toată ziulica își ciugulesc piciorul.


De aceea recurgem și noi la fraude ca să mai avem dreptul să tăiem vreo găină. Astfel, una moartă a trecut din casă în casă și dusă la comandatură. Am împrumutat-o și eu și am pus-o de cu seară în cotineață. De dimineață am profitat de ocazie că era ordonanța neamțului prin curte ca să deschidă Iordache cotineața în fața lui și în prezența mea ca să ridic ouăle. Ne-am mirat cu toții găsind-o moartă. L-am rugat pe el s-o ducă la comandatură, eu neștiind unde trebuie înregistrată moartea ei.


Am opinat să stopăm acțiunea să nu bage și ei de seamă că este una și aceeași găină. Am înscris la revizie 16 găini, pentru că șase le-am ascuns în pod, așa că din avutul nostru a trebuit să recurgem la fraude ca să putem mânca șapte găini.


Ieri, fiind la comandatură pentru a întreba dacă nu mai am o scrisoare din țară, căci veniseră câteva, a venit o nenorocită de femeie cu 14 ouă. Un comisar le ia și cum erau proaspete, trei se spărseseră.

«Ei, ei – exclamă neamțul – alle sind caput». Femeia, care știa că erau proaspete, se revoltă și, adresându-mi-se, îmi spune: «Vai de mine, cuconiță, cum să pută că doar sunt de trei zile ouate!» Cât eram de mâhnită văzând cum se ia și săracului hrana zilnică de la gură, am râs totuși. Acasă am povestit la ai mei întâmplarea și toți au făcut haz”.
(Elena Negrescu, Jurnal de război. 1916-1918, Editura Detectiv, Bucureşti, 2006)

Absurdul delicateselor: tort din fasole, cafea din fasole și dulciuri din fasole

Fasolea ajunsese alimental de bază la toate felurile de mâncare. Astfel, dulciuile, cafeau, torturile, prăjiturile erau făcute din fasole. „Copiii crescuseră între timp ca plantele tinere și erau grași și trandafirii, deși fuseseră hrăniți, de la intrarea germanilor, mai mult cu fasole, ceapă și mămăligă. Hrana aceasta le priise”. 

Unul dintre semnele care avertizau că o mare parte din populația Bucureștiului este sărăcită era apariția încălțămintei cu talpă de lemn, a căror confecționare devine o activitate comună pentru meșterii cizmari ai vremii; într-o reclamă, o firmă de profil pretindea că produce tălpi de lemn „flexibile și articulate”

Familia Giurescu și cele 18 plicuri ale supraviețuirii

Familia istoricului Constantin Giurescu  a fost foarte prevăzătoare în ceea ce privește izbucnirea războiului și consecințele dominației străine. Autoritățile române, înainte de retragerea lor în Moldova, au oferit anticipat câteva salarii. Constantin Giurescu  le-a pus la un loc cu alte sume provenite din împrumuturi, totalul împărțindu-l în 18 părți egale, puse în tot atâtea plicuri, reprezentând rezervele pentru fiecare lună pe durata războiului preconizat de istoric.

CITEȘTE ȘI: Doi generali imenși în același mormânt: ”Comuniștii m-au arestat ca pe un borfaș de rând!”

„Mama avea o ladă de zahăr de 25 de kg și vreo trei cutii de câte 5 kg fiecare – rememorează fiul său, istoricul Constantin C. Giurescu. Ne-a declarat însă că nu dă niciun dram nemților. Și pentru ca să nu contravină ordonanței Kommandaturii, care pretindea ca și celelalte ordonanțe, că neîndeplinirea dispozițiilor se va pedepsi cu șase luni închisoare sau 3000 de lei amendă sau ambele împreună – a hotărât ca să transforme întreaga cantitate, minus cele 5 kilograme premise, în sirop. Și astfel, timp de o zi întreagă s-a procedat la transformarea acestei provizii și turnarea ei în sticle. La ceaiul de dimineață, în loc de zahăr puneam sirop”.

Viața amară a bucureștenilor: trebuia să te îmbolnăvești sau să fii strivit de bătrânețe ca să primești lapte

Bucureștenii trebuiau să se mulțumească cu 220 de grame de zahă pe săptămână, până la 1 aprilie 1917, după care rația se reducea la 150 grame săptămânal.  Zahărul trebuia porționat pe cap de familie: 1 kg pe lună; acesta era produs doar la fabrica „Colentina”, distrusă înainte de predarea Bucureștilor, dar refăcută mai apoi de germani. Laptele, la rândul lui, a fost pus în vânzare numai pe cartelă, singurii beneficiari fiind copiii, bătrânii și bolnavii spitalizați.

Bucureștenii nu se mai puteau aproviziona după ora șapte seara, și odată cu venirea întunericului civilii erau nevoiți să se mulțumească cu un kilowatt de persoană pe săptămână. Întunericul le mânca atât mințile, cât și orele de activitate.

(surse text: historia.ro, wikipedia)

(surse foto: historia.ro, ziua veche, istorie pe scurt)



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI