Afirmația care i-ar putea lăsa nedumeriți pe "mami și tati"! Copiii nu trebuie să se supună părinților lor

Urmărește A1 pe Discover

Copiii nu trebuie să se supună nici părinților lor, nici altcuiva: dacă le oferim un model de consecvență, încredere, onestitate și integritate, autoritatea în fața acestora va veni de la sine, subliniază Olga Carmona, expert în psihologie, într-un articol publicat în ziarul spaniol El Pais, pornind de la titlul unei întâlniri pentru părinți intitulată ''Supunerea: marea necunoscută'', la care a fost invitată să participe.

Dicționarul Academiei Regale Spaniole definește termenul 'obedecer'' (''a asculta de'') astfel: ''cumplir la voluntad de quien manda'' (''a face voința celui care cere'', a face întocmai cum vrea cineva). Adică, ''traduce'' autoarea, să faci ceea ce îți spun alții (mama, tata, șeful, profesorii etc), să fii ceea ce alții pretind că ești. A te supune, a fi obedient înseamnă a nu pune la îndoială și implică cea mai periculoasă și umilitoare formă de orbire: tu nu exiști, judecata ta nu contează, ceea ce simți tu nu contează.

Dacă vreau să-mi cresc copiii să fie ființe umane, cu propria lor judecată, cu puternică stimă de sine, capacitate de alegere și decizie și, în cele din urmă, liberi, nu-i pot educa în spiritul supunerii, pentru că este o contradicție absolută. Și nu pot nici trimite mesajul ''ascultă de părinții tăi, dar nu și de alții'': este schizofrenic, scrie semnatara articolului.

''Nu spun că este ușor de educat în non-ascultare, spun că este esențial. Spun că este dreptul lor, spun că celelalte căi sunt comenzi rapide care au ca rezultat o abordare pe termen scurt, care ne face viața mai ușoară, dar nu ne favorizează. Eu spun că atunci când dorim ca copiii noștri să facă ceva ce trebuie să facă, calea scurtă este să ne asculte pentru că acest lucru oferă rezultate imediate, dar cu fiecare act de ascultare reducem cu câțiva milimetri felul lor de a fi, capacitatea lor de a fi'', argumentează ea.

Carmona propune să alegem căi care favorizează capacitatea copiilor de a alege și de a decide: să folosim dialogul, negocierea, explicația logică, motivarea, educarea. Să ne punem întrebarea cum am cere ceva unui alt adult și cu siguranță motivele pentru care cerem acel lucru și un mod politicos de a o face se conturează rapid. Îl putem educa pe cel mic numai prin exemplu și respect față de celălalt. Altfel, mesajul nu-și atinge ținta, nu persistă și nu ajută.

Și dacă, în ciuda faptului că facem toate aceste lucruri, copilul tot nu face ce trebuie făcut? Atunci, ca adult civilizat, va trebui să învățăm să-l respectăm. Schimbarea unei paradigme pe care am internalizat-o presupune și un exercițiu de învățare din partea noastră. Nu ajunge doar să ții predici, trebuie să fii și un exemplu.

Totuși, dacă le oferim copiilor noștri un model de consecvență (în care menținem ceea ce spunem), de încredere (nu mințim niciodată), de onestitate (cu sine, cu el și cu alții) și integritate (ceea ce fac, spun și simt sunt aliniate), atunci autoritatea vine singură. Nu este o autoritate impusă, ci percepută: vor crede în noi, opinia noastră va fi luată în considerare, îi putem influența și convinge. Fără a impune.

Copiii nu sunt niște subordonați care vin într-un sistem deja structurat și trebuie să se conformeze acestuia. Ei fac parte cu drepturi și obligații egale din acest sistem construit zilnic, în funcție de nevoile generate de dezvoltarea proprie. Acest mod de a trăi, de a educa, de a iubi va modela mecanisme esențiale la copil, cum ar fi sentimentul de auto-competență, creativitatea, responsabilitatea, empatia, răspunderea, rezolvarea problemelor, apartenența la grupuri, comunicarea: sunt rădăcinile și în același timp aripile sale, conchide semnatara articolului publicat la 8 iunie în El Pais.

Sursa: Agerpres