Adaugă-ne ca sursă preferată în GoogleSe spune că cel mai bun prieten al omului este câinele său. Oferă dragoste sinceră, necondiţionată şi clipe de neuitat. Dar oare ce e în sufletul unui patruped abandonat?
“Când eram mic, te făceam să râzi şi erai atent cu mine. Îmi spuneai că sunt copilaşul tău şi chiar dacă îţi mestecam şosetele şi le împrăştiam în toată casa, am devenit cel mai bun prieten al tău.
Îmi aduc aminte cu drag de nopţile în care am dormit lângă tine, m-ai îmbrăţişat şi mi-ai spus cele mai ascunse secrete ale tale. Ne plimbam ore în şir prin parc, iar viaţa lângă tine era perfectă. Erai cel mai bun stăpân din lume.
Uşor, uşor, ai început să petreci tot mai mult timp la serviciu şi erai preocupat să-ţi găseşti o iubită. În fiecare seară, te aşteptam cuminte acasă, voiam să te văd, să mă joc cu tine şi să îmi povesteşti ce ai făcut în timpul zilei. Dar nu s-a mai întâmplat asta... Erai tot mai stresat şi obosit, iar pe mine nici nu mă mai băgai în seamă. Din câinele pe care îl adorai am ajuns o javră...
Într-o zi, te-ai hotărât să scapi de mine. Te deranjam şi făceam prea multă mizerie. Fără să stai pe gânduri, m-ai abandonat într-un parc şi ai fugit. N-au mai contat deloc aventurile prin care trecusem împreună, iar tu nu te-ai mai uitat înapoi. După o lungă perioadă în care aproape am murit de foame şi de frig, unei bătrâne i s-a făcut milă de mine şi m-a luat acasă. M-a spălat, m-a hrănit şi a început să mă îndrăgească. Practic, mi-a salvat viaţa, dar mie tot la tine îmi este gândul, pentru că tu ai fost totul pentru mine...”
