Adaugă-ne ca sursă preferată în Googlede Mihaela Radulescu
Au venit din nou inundatiile, care au pus un capac nedrept peste nevoi si saracie, peste vieti si-asa subrede si triste. Ati vazut iar la stiri bine editate si corect transmise lacrimi, disperare, vieti curmate, copii care nu inteleg ce se petrece in jurul lor, parinti disperati, batrani uitati de lume si parca de viata...
Ne impresioneaza mereu tragediile, ne uitam pana ne dau lacrimile si, in cazul fericit si omenesc, ne rugam pentru bietii oameni sau multumim Cerului ca nu ni s-a intamplat noua... Am castigat, cu ani in urma, capacitatea de a reactiona si altfel decat emotional, am invatat lectia omeniei facand-o concret, mobilizandu-mi fortele, prietenii, cunostintele, media, lumea generoasa a oamenilor de afaceri.
Nimic nu m-a facut mai fericita si mai implinita decat zambetul firav de multumire al oamenilor carora le-am sarit concret in ajutor.
Nu vreau sa arunc vorbe pe o hartie, care sa semene a lozinca searbada, dar folosesc spatiul asta mic si public pentru a va zgandari sufletul si pentru a va ruga, omeneste, sa-i ajutam pe bietii oameni ramasi fara nimic.
Un Nimic ce pare un abur, caci e un cuvant greu de vizualizat si greu de inteles. Am vazut ce inseamna sa ramai fara casa, fara haine, fara acte, fara amintiri, fara pozele copilariei, fara obiecte cu greu adunate in case saracacioase. Am vazut cum arata disperarea, mai ales pe chipul parintilor care nu voiau decat sa-si salveze copiii si sa-i fereasca de boli, de foame, de intelesul naucitor al Nimicului cu care s-au ales dupa viitura.
Nu se intampla niciodata minuni pentru oamenii acestia, nu vine nici un ales sa le repare vietile, casele, sa le recompuna trecutul si sa le linisteasca macar ziua de maine. Singura speranta sunt Oamenii, adica aceia dintre noi care fac un gest cat de mic, dar palpabil si eficient pentru acesti oameni.
Tot articolul, in Jurnalul National
