Pe 10 iulie 1994, România a fost, mai întâi, la două minute de eliminare, iar, mai apoi, la cinci minute de calificarea în semifinale şi de o întâlnire fabuloasă cu Brazilia.
- L-am avut pe Răducioiu, care ne-a ţinut în viaţă, cu gol în minutul 88, dar o ţară întreagă a ieşit greşit pe centrare în 115', când Kennet Anderson a trimis meciul la loviturile de departajare, o loterie în care Belodedici şi Petrescu au tras "necâştigător".
Sunt 23 de ani de-atunci şi încă doare. Pe străzi, în România, liniştea era spartă doar de suspine. Oamenii au ieşit în stradă să plângă. Cine să mai doarmă? Nicio pastilă nu-şi mai făcea efectul. "De ce, tată, nu mai jucăm cu Brazilia?!", e întrebarea puştilor la care părinţii n-au ştiut ce să răspundă. Au băgat capul în pământ şi au tăcut împreună.
Undeva în depărtare, acolo unde se împarte norocul, România n-a primit suficient. Deşi am avut şansele noastre, n-am reuşit să le fructificăm. Azi, după 23 de ani, parcă încă ne agăţăm de acele cinci minute sau de loviturile de departajare care au început cu ratare pentru suedezi.
"Când ne-am întors, erau zeci de mii de oameni pe aeroport. Ieşiseră toţi, dar eu stăteam în avion. I-am şi zis lui nea Puiu că nu cobor niciodată de aici. Dar mi-au strigat numele şi atunci m-am gândit că m-au iertat" - Florin Prunea
