"Enigma Otiliei", un roman solid, scris intr-o limba admirabila

Urmărește A1 pe Discover

Construit pe structura clasica, si totusi modern, romanul "Enigma Otiliei" este creatia unui critic care a stiut scrie astfel incat sa nu fie prea aspru criticat de contemporani si posteritate. Cine a citit Balzac e imposibil sa nu faca apropieri de genul Mos Grandet - Costache Giurgiuveanu ori Eugenie - Otilia. Care e diferenta specifica propusa de G. Calinescu?
Eugen Simion: Enigma Otiliei nu este atat un roman balzacian, cat un roman scris de cineva (un om inteligent, cu lecturile la zi) care revine la modelul Balzac dupa ce-l citise bine pe Proust. De altfel, preluand o observatie a lui Thibaudet, G. Calinescu vorbeste in eseurile sale de "balzacianismul" din "In cautarea timpului pierdut".

Aceasta vrea sa spuna ca fundamental in acest roman, socotit azi cel mai important roman al secolului al XX-lea, este tocmai balzacianismul lui, adica tipologia, varietatea si studiul caracterelor, analiza vietii interioare. Acestea vin de la Balzac (doctor in stiinte sociale, stiinte morale si psihologice!) si intra acum intr-un scenariu epic nou.

Pe scurt: G. Calinescu scrie, programatic, un roman de caractere si totodata un roman care reia un numar de conflicte asa-zis "clasice" (adica eterne in ordine existentiala), pornind de la un model epic pe care el il va recomanda acum (1938) si mai tarziu (in Sensul clasicismului, 1946) in eseurile sale. Criticul are, altfel zis, un program epic pe care il defineste teoretic, tinand seama de posibilitatile si nevoile romanului romanesc.

Din nefericire, programul lui n-a putut fi urmat pentru ca, dupa 1946, cultura romana a intrat in alta zodie ideologica si, in aceste conditii, orice discutie despre modernitatea sau clasicitatea romanului va deveni superflua... Ceea ce nu ne impiedica, azi, sa discutam despre programul calinescian. Eu cred, chiar, ca este util din moment ce noi, romanii, ne punem de aproape o suta de ani aceeasi intrebare: avem roman? sau: de ce nu avem roman? sau, intr-un ton mai optimist: incotro merge romanul romanesc?

Eu as simplifica lucrurile si as intreba: de ce romanul romanesc nu are audienta (in tara si strainatate) pe care de multe ori o merita?... Ca sa raspundem corect, ar trebui, poate, sa revenim la observatiile lui G. Calinescu...

Personaje ce apartin oricarei epoci

Continuand cu personajele impecabil conturate (Stanica Ratiu - arivistul lipsit de scrupule, Aglae - baba absoluta, Aurica - fata batrana plina de frustrari, Simion Tulea - decrepitul schizofrenic) etc. altminteri tipologii usor de identificat si-n ziua de azi pe scena politica, in familie, la serviciu ori printre vecini, credeti ca aceste caractere constituie un punct de atractie a adolescentilor spre citirea acestei carti?
ES: De ce nu? Aglae, Aurica, Simion Tulea, Stanica Ratiu, Costache Giurgiuveanu... sunt caractere, ca sa spun altfel, repetitive, tipuri caracteristice societatii umane. Le regasim, usor diferentiate, in toate epocile. De ce n-ar putea interesa pe un adolescent de azi (adolescenta este varsta ideala pentru descoperirea literaturii!) istoria unui avar parizian care-si iubeste pana la fanatism fetele ingrate?

Sau istoria unui batran zgarcit bucurestean care isi apara cu mijloace rudimentare averea de agresiunea rudelor si, in acelasi timp, are un puternic si nobil sentiment al paternitatii in raport cu "pupila" lui, Otilia? De ce n-ar interesa, in fond, pe cititorul care navigheaza pe internet povestea de dragoste intre trei "actanti" de la inceputul secolului al XX-lea: un tanar provinicial (Felix Sima) care, indragostit, nu vrea sa renunte la cariera intelectuala, un boier luminat, matur si diplomat (Pascalopol) si o tanara romantioasa si imprevizibila (Otilia) pe care si-o disputa, cu mijloace oneste, cei dintai?...

Coroborata cu istoria anterioara (romanul familiei Giurgiuveanu - Tulea - Stanica Ratiu), aceasta naratiune sentimentala nu poate sa nu intereseze si, as spune chiar, nu poate sa nu pasioneze pe un cititor de azi, tanar sau varstnic, un cititor care, dupa ce a urmarit ororile pe care i le ofera zilnic televiziunile noastre, ia in mana un roman scris de un om sclipitor de inteligent si talentat.

Acesta vrea sa demonstreze, in alt plan al ambitiilor sale, ca un critic literar poate sa scrie un roman valabil si ca teza lui Maiorescu (incompatibilitatea dintre poeti si critici) este falsa. Reuseste. Romanul este solid, ingenios, scris intr-o limba admirabila. Stilul nu este nici pur comportamentist, nici pur analitic. Roman, in clasificarea naratologilor de azi, auctorial. Autorul este peste tot, stie tot, stie chiar si ce se afla intr-un plic pe care personajul sau nu l-a deschis inca.

O conventie, desigur, pe care proza moderna a pus-o in discutie si, in buna parte, a eliminat-o. G. Calinescu o foloseste in chip demonstrativ cu ideea ca esential intr-un roman nu este sa inlocuiesti o conventie prin alta, esential este sa reconstitui un moment existential si sa fixezi un numar de caractere umane in circumstantele existentei.

Intre romanele lui G. Calinescu, pe ce loc se situeaza, in ceea ce va priveste, "Enigma Otiliei" si de ce?
ES: Enigma Otiliei este al doilea roman al lui G. Calinescu si va fi urmat de alte doua: "Bietul Ioanide" si "Scrinul negru". Este un roman deja clasicizat, intrat in constiinta mai multor generatii. Remarc faptul ca scoala n-a reusit sa-l banalizeze si sa-l indeparteze, astfel, de sensibilitatea marelui public. Romanul a avut parte de comentatori inteligenti, ieri ca si azi. Generatia noua de critici literari, observ, il redescopera... Semn ca el nu si-a epuizat posibilitatile, surprizele, substanta...

Citeste interviul integral pe jurnalul.ro