Mircia Dumitrescu catre Nichita Stanescu: "Mi-e tare dor de tine!"

Era atat de grijuliu cu sufletul celorlalti, incat ii obliga pe toti "sa se ridice". O dupa-amiaza insorita pe terasa la Muzeul Literaturii si o discutie despre vremuri de altadata, in cuvinte despre necuvinte, despre Nichita Stanescu... Mircia Dumitrescu, unul dintre cei mai importanti graficieni din Romania, cel care i-a ilustrat o mare parte din opera lui Nichita si caruia i-a stat in preajma si i-a fost prieten, povesteste despre atmosfera din casa fara clanta la usa, din lumea lui Nichita Stanescu...

Publicat: Miercuri, 02 Iunie 2010, 00:00 | Actualizat Miercuri, 04 Iulie 2012, 03:11

● Jurnalul National: Ce imagine vi se iveste prima data in minte atunci cand auziti numele lui Nichita Stanescu?

Atunci mi-am dat seama ca in sensibilitatea lui incepe sa faca un complex din felul in care arata. Si e bine ca si noi sa aparam imaginea pe care ar fi vrut-o el.

● I-ati fost prieten, cum se vedea lumea din preajma lui Nichita?
● Acum s-a intamplat un lucru nemaipomenit, am spus pentru televiziune cateva cuvinte pentru un prieten de-al meu, Aurelian Titu Dumitrescu. Care pentru mine inseamna foarte mult, intrucat in toata droaia aia de prieteni pe care o avea Nichita, el a fost singurul care putut sa construiasca un lucru care a ramas. A scos "Antimetafizica", ca un dialog. De altfel, totul a plecat ca o joaca de la niste interviuri pe care le-a dat Nichita pentru ziarul "Scanteia tineretului", si mai iesea un banut, cum zicea el... Si i-a spus atunci: "Nu, nu, hai sa facem un lucru in care sa fim amandoi pe acelasi plan. Punem poeziile impreuna". Mi-a placut atat de mult ce a facut Nichita... Dar o mare parte din prietenii lui au ajuns pe urma sa aiba o anumita reactie fata de Aurelian, pentru ca el venise cumva ca un intrus in grup. Cred ca a fost o mica invidie, tot incercau sa-l indeparteze. Si de ce va spun toate astea? Pentru ca mie mi-a placut foarte mult ce s-a intamplat atunci, pentru ca era exact in sistemul nichitian, care spunea ca prietenia nu suporta mediocritatea. Si este un lucru dupa mine revelator. Prietenia e un lucru sfant. Nu e vorba de amic, ci e vorba de prieten. Nu poti sa fii mediocru intr-o prietenie mare. Si asta e un lucru fantastic. Multi se lauda azi cu prietenia lui Nichita. Nichita era prieten cu toata lumea, se spune, dar mai degraba l-am considerat ca un magister. Am invatat de la el, l-am ascultat, acum mai vorbesc, inainte nu prea vorbeam... Mai mult am desenat in casa la el. Am niste desene de atmosfera. Desenele sunt, dupa mine, elocvente, pentru ca dau atmosfera si sunt toate personajele din jurul lui, de la sotie, la familia Covaci, toata existenta lui...

Articolul continuă după reclamă

● Va amintiti prima intalnire cu Nichita?
● Mie mi s-a intamplat un lucru. Il iubeam foarte mult pe Marin Sorescu si un elev de-al meu, pe vremea cand eram profesor de liceu, mi-a adus in BPT o carte a lui Nichita. Elevul acela il iubea foarte mult pe Nichita si mi-a spus: "E un poet la fel de genial ca tine". (Razand) Bineinteles ca eu stiam ca sunt genial, dar nu credeam ca poate fi si Nichita Stanescu... Plus ca eu il iubeam pe Sorescu. Cand esti tanar, te crezi mai bun ca Leonardo, batranetea mai taie din varful nasului. Si asa am inceput sa-i citesc poeziile. Mai citisem eu ceva, dar baiatul asta m-a facut sa citesc mai mult din Nichita si m-am indragostit de el. Am inceput sa-i inteleg sistemul poetic. Eu aveam atelierul langa Catedrala Sf. Iosif, iar el statea aici, in Piata Amzei. Si intr-o zi m-am dus la el acasa. Cum n-avea clanta la usa, era lume multa, am intrat si eu si am stat. Asta a fost tot. De atunci am devenit prieteni, pe urma a venit si Nichita la mine, i-a placut ce lucram... Si asa am inceput sa merg toata ziua la el, ca erau 2 metri, de la Berthelot pana in Piata Amzei era de trecut numai Calea Victoriei. Asta pana cand n-a mai putut sa urce la mine, ca i se umflasera picioarele si atunci ma striga de jos. Eram de-al casei. Nu vorbeam, desenam. Bineinteles ca era o atmosfera foarte placuta, asa am facut foarte multe cunostinte pe care le am din boema actuala. Eu cunosteam si lumea cealalta, pe Philippide, pe Zaharia Stancu. I-am ilustrat, dar nu eram in mare legatura cu ei, pentru ca mi se pareau tipul profesoral, doctoral... Si cu dl Breban m-am imprietenit mai greu, cu toate ca acum mi-e nas si ne iubim foarte mult, la fel cu dl Eugen Simion. Erau oameni de catedra si mi se pareau mai distanti, iar noi eram mai pamanteni si (rade) mai trimbulinzi...

Citeste articolul integral pe jurnalul.ro