Urmărește A1 pe DiscoverAm fost întotdeauna un copil cuminte, nu le-am creat probleme părinților mei și îmi plăcea să merg la școală. Îmi plăcea limba română. Citeam cât de mult puteam, deși părinții nu mă stresau prea tare cu asta, dar nici nu mă deranjau.
Mi-a plăcut gramatica din prima clipă. Am început să studiez serios însă, abia în clasa a V-a cu profesoara Dacia Costea. O femeie aprigă, toată școală îi știa de frică. Și eu mă temeam de ea. Dar totuși simțeam că aveam o relație specială. Îmi spunea Albăstrica. Nu, nu pentru că am ochii albaștri, ci pentru că probabil nu știa cum mă cheamă, purtam ceva albastru. M-a strigat așa ca să dau răspunsul și așa am rămas. Nu sunt sigură că îmi știa numele nici măcar în clasa a VIII-a.
Noi am prins-o pe Dacia Costea în niște ani în care a trecut prin încercări grele și asta a schimbat-o ca om. Dar nu ca dascăl. Exigentă a fost, exigentă a rămas! În orice caz, un profesor excepțional!
Adevărul e că noi cam asta înțelegeam atunci, că trebuie să învățam, altfel e de rău. Mai târziu, înainte de examenul de la facultate am înțeles ce făcea această femeie la catedra. Ea nu era un dascăl “normal”. Cred că am folosit cartea de gramatică de 20 de ori în patru ani. Ne preda ea, după tehnica ei. Ne cerea caiete studențești și carioci și ne ruga să nu spunem acasă cum ne învață ea că o va crede lumea nebună. Și nici aici nu vreau să intru în detalii, vă spun doar atât: conjuncțiile coordonatoare le numeam “sânge”, iar conjuncțiile subordonatoare le numeam “buric”. Asta pentru că propozițiile uneori sunt “surori”, adică legate prin “sânge”, alteori au la rândul lor “copii” de care sunte lagate prin “buric”. Logic, nu? Și la 12 ani înțelegeam asta.
Aveam note bune la gramatică, dar nu m-am dat peste cap pentru că vroiam să merg la profil de informatică. Și am mers. În clasa a XII-a m-am răzgândit și am vrut să merg la jurnalism, iar asta însemna examen de admitere la gramatică. Am sunat-o pe profesoara Dacia Costea și am rugat-o să mă ia la meditații că mă tem că am uitat materia și nu intru la facultate. Mi-a zis că nu poate să mă ia, că nu mai poate. Era deja pe finalul carierei. Mi-a zis însă să nu disper și să nu merg la meditații la nimeni că nu îmi trebuie și dau banii degeaba, să iau caietele ei și să repet tot. Am fost tare dezamăgită. Nu mai știam materia, dar am făcut cum mi-a zis.
Când am deschis caietele de gimnaziu, mi-am reamintit tot. Absolut tot, pacă o auzeam cum ne predă, așa, de parcă ne-ar spune un mare secret dintr-o poveste fascinantă. Așa ne vorbea, eram copii destul de mici și ținea cont de asta.
Am fost în gimnaziu un copil de 8 și 9 la gramatică, dar am intrat la facultate cu notă mare din “amintiri”. Aceste amintiri nu mi le mai șterge nimeni niciodată din minte, iar cu ce m-a învățat profesoara Dacia Costea eu îmi câștig acum pâinea.
Nu mai știu ce face fosta mea profesoară, nu am mai văzut-o de mulți ani, sunt convinsă că nici nu își mai amintește de mine (mai ales că eu eram doar Albăstrica!). Voi păstra însă acest dascăl în inimă și în mintea mea mereu.
Sunt cine sunt pentru că am cunoscut acest profesor care a făcut cu noi pedagogie atât cât a considerat de cuviință, dar când a venit în fața noastră, a elevilor, parcă era o vrăjitoare, ne ținea mințile și sufletele în mâna ei.
Susțineți-vă profesorii în campania “Liga Profesorilor Excepționali”! Susțineți acele persoane care v-au fost alături pentru a reda, împreună, demnitatea acestei meserii și a ne recunoaște valorile.
