"Toți trăisem aceeași traumă. Nu mai existau orgolii, egoisme, lupte personale". Povestea dramatică din spatele blocului "Scala"

În cutremurul din 4 martie 1977 au murit 1.570 de oameni. Bilanțul ar fi fost mai mic, poate nu cu mult, dar considerabil, dacă Ceaușescu n-ar fi întrerupt căutările și n-ar fi condamnat la moarte răniții de sub blocul "Scala".

O energie distructivă echivalentă cu 10 bombe de la Hiroshima a fost eliberată din adâncul pământului și a lovit România în seara de 4 martie 1977, la ora 21:22. În urma cutremurului, numai în București s-au prăbușit 32 de blocuri și de clădiri mari.

Una dintre echipele TVR a filmat încercările grupelor de salvatori de a relua căutarea supraviețuitorilor sub ruinele blocului Scala.

Trecuseră zile bune de la cutremur și zona fusese acoperită. La fiecare 15 minute se făcea liniște pentru a auzi strigătele sau semnalele posibililor supraviețuitori.

Sunetistul Constantin Eană a avut ideea de a monta microfoane pe grinzile dărmâmate. În spatele său, se afla Nicolae Ceaușescu.

Aceste imagini inedite au fost găsite în mapa specială, o secțiune a arhivei TVR în care au fost depuse imagini nedifuzate din activitatea oficială, dar și privată a cuplului dictatorial.

Constantin Eană, declară în reportajul realizat de echipa TVR:"Se cerea liniște totală acolo (la ruinele blocului) ca să se poată auzi murmure sau gălăgie sau bătut într-o țeavă, ceva; și microfonul îl puneam pe o grindă de beton și dădeam drumul la magnetofon și stăteam și ascultam, domne, dacă se aude ceva, vreo bătaie ceva, că betonul rezonează."

Am auzit zgomote care s-au înregistrat pe bandă.Și-am spus, iar Ceaușescu a vrut să audă și el și i-am dat să asculte și apoi a dat indicații și colo și colo…până la urmă, după două ore să zicem, el a zis: gata, nu mai, nimic, nici vorbă de nu știu ce deși vorbele erau pe banda, era clar că nu erau din altă parte, iar a doua zi era pamantul iar pus la loc, cu panseluțe deasupra.

Benzile audio puteau constitui o probă în justiție care să demonstreze că potențialilor supraviețuitori de la blocul "Scala" nu li s-a mai oferit nicio șansă și au fost uciși cu premeditare.

"Până și voci mai că se auzeau de dedesubt de undeva, că blocul avea două subsoluri. Și voci și bătăi și nu știu ce, adică de disperare, dar destul de încete...Asta a fost să fie.", continuă să povestească acesta.

Primul jurnalist român care a relatat imediat după petrecerea cutremurului era Octavian Cepraga, pe atunci redactor la radioteleviziunea română. El a văzut ororile produse de seism în locul în care se aflase, până în urmă cu câteva ore, un bloc nou cu zece etaje.

Acesta povestește despre sentimentul îngrozitor trăit în ziua de 4 martie: “La lumina farurilor de mașini, care erau acolo, se încerca să se scoată din molozul ăla de bloc câteve ceva, toată lumea spera să scoată oameni vii."

Lucrul care m-a șocat cel mai tare în vremea aia, și acum când povestesc mi-e greu să-mi controlez tremuratul, a fost când am văzut pe cineva luând în brațe ceva cu părul blond, curgea până jos un păr blond superb și două piciorușe. Asta m-a făcut într-un fel de nici n-am putut să relatez, m-am blocat total. Au băgat-o în salvare și n-au putut să facă nimic. N-am mai putut să stau, m-am întors în radio și am spus: afară e nenorocire.

"La ultimu etaj de la blocul Dunărea era o femeie care era jumătate prinsă în molozul blocului, sus la ultimul etaj, într-o cameră care era pe jumătate năruită și ea, iar cealaltă jumătate atârna și vedeam că cineva de mai sus încerca să coboare lângă persoană ca să o ia să o ducă sus. Amintirile sunt cumplinte, eu nu am putut să mă duc să ma culc acasă vreo 10 zile." , detaliază acesta.

La parterul blocului unde se afla cofetăria "Scala", voința de a trăi învingea dificultățile incredibile. Încă trei oameni au fost redați vieții, datorită lui Mircea Pascu, cascador la studioul de film "București". Întrebat dacă mai au resurse și energie, acesta răspunde dintr-o suflare:

"Am speranță că mai găsim ființe care așteaptă salvarea noastră și până atunci nu o să am deloc astâmpăr."

La cutremurul din 1977 românii au dovedit că pot fi solidari în fața marilor încercări, așa cum s-a mai întâmplat de atunci doar la Revoluție.

În zilele de 5,6 când datorită spaimei îngrozitoare pe care bucureștenii o trăiseră, toți oamenii erau buni, toți oamenii erau participativi, nu mai existau egoisme, ranchiune, lupte personale, toți trăisem aceeași tarumă.

"Bineîneles că toți, jurnaliști, medici, profesori s-au dus pe cât posibil imediat la locurile lor de muncă pentru a asigura o funcționalitate normală a întregii țări.", povestește Dan Nanoveanu, director de imagine al TVR.

"Toți eram o singură persoană." , declară și Octavian Cepraga.

Cutremurul din 1977 a fost un motiv numai bun pentru Ceaușescu de a începe campania de sistematizare a țării, astfel centrele comunelor au fost demolate pentru a face loc unor blocuri muncitorești cu toaletă în fundul curții, iar în marele orașe cartiere întregi au fost rase de pe fața Pământului, iar în locul lor au apărut niște monstruozități totalitare precum: Casa Poporului.

Blocul Scala s-a prăbușit în totalitate.

Structura sa de rezistenţă a fost avariată în timpul cutremurului din 10 noiembrie 1940. Nimeni nu s-a ocupat să consolideze această clădire. Ca atare, pe 4 martie 1977, blocul "Scala" s-a prăbuşit în totalitate. De fapt, dacă o să ne uităm în ilustratele din anii 50-60 cu bulevardele Băcescu şi Magheru se văd crăpături imense pe faţada blocului "Scala", ceea ce arăta starea de degradare în care ajunsese clădirea, spune Cristian Radu.

Pe locul vechiului bloc "Scala" a fost ridicat un imobil nou, care arată cu totul diferit. Multe clădiri istorice din centrul Capitalei care au suferit mici avarii au căzut ulterior sub lama buldozerelor.

Blocul Scala, situat la intersecția străzii C. A. Rosetti cu bulevardele Bălcescu și Magheru era o reușită a școlii interbelice de arhitectură de la noi.

Foarte bine proportionat, blocul arăta bine din orice unghi era privit. Denumirea consacrată a primit-o de la cinematograful "Scala" (ulterior „Republicii”), de peste stradă, dar și datorită coferăriei cu același nume.

După 1977, în locul lui a apărut alt imobil, iar autoritățile comuniste au profitat și au mai demolat câteva case de pe strada Rosetti, pentru a „planta” încă un bloc și acolo.

Pe latura dinspre bulevard, blocul Scala vechi se învecina cu o casă cochetă, sediul sindicatului „Sanitas” în interbelic. Casa a dispărut între 1956 și 1957, pentru a face loc unui bloc stalinist care „inchidea frontul de cladiri”, spun cei de la bucureștiivechișinoi.ro.

Din nefericire, vechiul bloc "Scala" fusese construit fără a se ține cont de normele seismice.

Avariat la cutremurul din 1940 și nereparat la timp din cauza războiului, s-a facut praf și pulbere în 1977. Din el a ramas doar un morman de moloz.

Noul bloc "Scala" urmează liniile generale ale arhitecturii utilitare și este o nulitate din punct de vedere al impactului vizual pe care îl produce. Pare teleportat direct dintr-unul din cartierele muncitorești.

Sub ruinele acestui bloc și-a găsit sfârșitul prozatorul și romancierul Alexandru Ivasiuc, deși nu era locatar. Alexandru Ivasiuc, în acea seară de martie, a poftit să mănânce o savarină şi un cataif.

Fiindcă afară era plăcut, adia un zefir prevestitor de primăvară, s-a dus la cofetăria "Scala". A apucat să plătească prăjiturile, a ieşit pe uşa cofetăriei şi, păşind pe trotuar, i-au căzut în cap două balcoane şi faţada blocului de la cofetăria Scala.

Abia a mai fost recunoscut. Medicul legist povestea că a rămas uluit observând un zâmbet pe partea de jos a feţei scriitorului, care în zona de sus nu mai exista. În ultima secundă de viaţă să se fi mirat romancierul Ivasiuc de capcana vicleană pe care i-o întinsese destinul?

Ivasiuc a fost deținut politic și a trecut în pușcării prin experiențe oribile. A fost torturat, a suferit de foamea cronică din închisorile politicilor, a făcut frigul în celulă, dar mai ales a învățat carte de la colegii lui de temniță.

După absolvirea liceului a fost admis la Facultatea de Filozofie din București, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice. După exmatriculare, Alexandru Ivasiuc s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din București.

În perioada când era student în anul IV a participat la mișcările revendicative ale studenților din București în 1956. A fost printre organizatorii unui miting de solidaritate în Piața Universității, programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956.

Studenții urmau să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic și social; era însă prevăzută și posibilitatea de transformare a mitingului într-o mișcare de răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanților era mare. A fost arestat la 4 noiembrie 1956, fiind judecat în lotul care îi purta numele.

A fost condamnat la cinci ani de închisoare corecțională pe care a executat-o la Jilava, Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoenești și Salcia. A fost eliberat, după executarea sentinței, însă prin decizia Ministerului Afacerilor Interne i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla.

Scriitorul avea o gîndire teoretică și un aplomb filosofic extraordinare. Era unul dintre acei puțini marxiști luminați pentru care Marx nu era o dogmă, ci un subiect de discuție. Așa că pînă la un punct, criticii care-l lăudau pe Ivasiuc n-o făceau numai pentru valoare sa literară, dar și ca să dea un semn regimului că urmau linia politică oficială.

Între 1970 și 1973 a fost redactor șef și director adjunct al editurii Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 și 1974 a fost director al Casei de Filme 1.

Când romancierul a început să scrie altfel, adică parabole critice la adresa puterii, entuziasmul criticilor de întîmpinare s-a diminuat vizibil. După cum zicea mai târziu Tita Chiper, "dacă Ivasiuc n-ar fi murit la cutremurul din 1977, i s-ar fi pregătit o execuție critică la mama ei", scrie moldova.europaliberă.

"Nu poți scrie literatură fără pasiune, măcar pentru persoanejele tale, așa cum se schițează ele, intrucât personajul pe care îl cunoști cel mai bine sau pe care nu-l cunoști, dar ești foarte curios să-l afli ești tu.", spune Alexandru Ivasiuc într-o înregistrare pe bandă magnetică, inclusă în Fonoteca de Aur Radio România.

Printre scrierile sale se numără mai multe romane, de obicei axate pe dezbateri etice și social-politice: Vestibul (1967), Apa (1973), Iluminări, Racul (1976). Romanul său "Racul" este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii.

Sinceritatea în artă este o dezvăluire a autorului împotriva tuturor prejudecăților care îl sufocă. În mod obișnuit, trăi într-o lume marcată de prejudecăți, pe care le-am acumulat de-a lungul vieții, din copilărie și continuă multă vreme să ne urmărească, fără să fie rezultatul unei gândiri conștiente., subliniază acesta.

Fragmentul următor este un extras dintr-un interviu luat autorului de Adrian Păunescu:

Păsările a fost cartea mea cea mai discutată și, în orice caz, cea mai citită: s-au vândut vreo treizeci de mii de exemplare. A avut ceea ce se cheamă succes de public, lucru de care sunt departe de a fi indiferent. Nu cred că e cartea mea cea mai bună. Unii, printre care și prietena noastră Dana Dumitriu, preferă Cunoaștere de noapte. Un critic pe care îl prețuiesc, Liviu Petrescu, a ales Vestibul. Cele mai multe sufragii a întrunit Păsările.

Știu însă doi oameni cărora le place foarte mult Interval, cartea care a avut cel mai mic succes de public. Este vorba de nevasta mea, Tita, și de mine însumi. Cred că Interval este cartea care mă caracterizează cel mai bine. Cine mă cunoaște știe că sunt un om total dominat de propriul temperament, dar visul meu intelectual și compensatoriu este un vis de geometru.

Există visul meu de geometru și există un temperament și un mod de a fi care-l contrazic, în Interval, m-am războit cu consecințele geometriei și, de fapt, sunt acolo două personaje care mă reprezintă în egală măsură: nu numai Ilie Chindriș, ci și Olga. Un vis al mișcării — și un vis al rigorii și al stabilității. Această contradicție explică în mare măsură și revoltele mele, și biografia mea, și lecturile mele.

Sursa: TVR1