Urmărește A1 pe DiscoverNeajunsurile din România au determinat tot mai mulți români să plece peste hotare, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. Din păcate, de multe ori, conaționalii noștri au fost nevoiți să își lase copiii acasă.
Numărul total al copiilor din România care aveau ambii părinți plecați la muncă în străinătate era, în luna iunie 2017, de 18.403, în timp ce totalul copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate era de 96.723, conform datelor centralizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA).
O publicație destinată românilor din diasporă, Gazeta Românească, a făcut publică scrisoarea unui adolescent român de 15 ani care a povestit calvarul prin care trece. De peste un deceniu nu și-a mai văzut mama, plecată în Italia. Paradoxal, femeia a plecat inițial tocmai pentru a-i asigura copilului un trai mai bun. Dar apoi și-a refăcut viața în străinătate și băiatul de acasă a devenit doar un destinatar căruia îi trimite bani, deși acesta ar avea nevoie de o mamă, de multă iubire.
Este unul dintre zecile de mii de copii lăsaţi în ţară de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Este un strigăt teribil de acuzare la adresa societăţii indiferente la singurătatea acestor copii maturi înainte de vreme.
«Vă scriu fiindcă aţi scris un articol despre o femeie care nu şi-a văzut fiul lăsat în România de 9 ani. Mama mea e în Italia şi nu am văzut-o de 12 ani.
Am 15 ani şi sunt emo. Trăiesc cu bunicii într-un oraş din Moldova. Poate nu vă interesează viaţa mea. Nu e importantă viaţa unui copil crescut în familia bunicilor, sunt mai interesante cazurile cu copiii din orfelinate sau luaţi de stat în Norvegia. Dar vă scriu, deşi poate nici măcar nu citiţi.
Pe mama am văzut-o în puţinele fotografii pe care le avem acasă!
M-am născut dintr-o relaţie, bărbat/femeie. Nu s-au căsătorit fiindcă nu s-au înţeles. Am apărut şi eu în viaţa lor, fapt ce a scurtat traiul comun. Mama s-a întors la părinţii ei, tata unde a văzut cu ochii. Mai are doi băieţi din raporturi eşuate. Ultima dată l-am văzut când aveam şase ani. Mi-a spus că bunicii mă ţin pentru alocaţie.
Pe mama am văzut-o în puţinele fotografii pe care le avem acasă. Cică semăn cu ea. Nu, eu nu semăn cu părinţii mei. Eu am crescut singur până m-am împrietenit cu R., o fată care are mama plecată în Turcia de când era mică. Tatăl ei era turc dar nimeni nu l-a văzut niciodată. Cu ea m-am jucat mereu şi, rar, când nu ştiam ce să fac o întrebam cum face ea. Şi ea trăieşte cu bunicii ei.
La şcoală nu suntem prea buni. Profesorii spun despre noi că suntem copiii nimănui. Aşchia nu sare departe de trunchi. Dar R. e bună. Luăm viaţa aşa cum este. De rahat. Ascultăm muzică şi ne uităm pe internet la filme. Bunicul meu îmi spune ca şi mama mea fugea de la ore la cinematograf. Acum nu mai este cinematograful de la colţul străzii, e doar o sală de jocuri.
Autorul e pesimist în privința viitorului și deși își iubește mama, a uitat cum e să fie copilul cuiva. S-a refugiat în iubire adolescentină, în gânduri negre și deznădejde...
Scrisoarea se termină într-o notă sumbră...
«Oare mama se gândeşte ce o să mă fac eu când cresc mare? Ce s-a gândit ea să fie când era ca mine? Uneori mă gândesc, apoi îmi alung gândurile. Uneori e mai bine să mori.
Acum cinci ani mama mea a telefonat de Paşte să ne spună că a trimis 300 de euro. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am spus doar: «bine». M-a întrebat dacă sunt sănătos şi cât am crescut. I-am spus: da. Un da care avea multe înţelesuri. De aceea îmi place să desenez. Nu pot să vorbesc, îmi trec prin minte multe cuvinte, întrebări. N-am putut să o întreb: “când vii, mamă, acasă?”.
Fiecare copil are o mamă. Noi avem mame subînţelese. Asta să ştiţi. Nu cred că mamele noastre citesc…»
Voi cunoașteți un asemenea caz?
Femeia care știe cum arată în Rai! Cum este drumul spre îngeri: „Eu am fost în moarte clinică și am renăscut a doua oară... Așa ceva se întâmplă o dată la 48 de milioane de nașteri: „Astfel de copii apar foarte rar!”...
