Ziua Înălțării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor și numele de Ispas. În anumite zone se țin Moșii de Ispas, casele și mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuștean.
Se fac pomeni pentru morți, impartindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde și rachiu. Sunt marcate vițele și se tăie mieii. Este ultima zi în care se mai pot roși ouă și în care se mai folosește salutul pascal ("Hristos a înviat!... Adevărat a înviat!"), dar mai ales în formă adaptată: "Hristos S-a înălțat!... Adevărat S-a înălțat!". Conform unei legende populare, la nașterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blânzi și liniștiți, dar caii și-au cam dat în petec. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decât în ziua de Ispas sau Inălțare (joia din săptămâna a șasea de după Paști), căreia i s-a spus și "Paștele Cailor". Cu timpul, expresia "la Paștele cailor" a ajuns să însemne nu "mai târziu" sau "altă data", ci "nicicând" (echivalentă cu "la Sfântu" Așteaptă").
Moșii de vară sau de Rusalii
Peste an, românii au nu mai puțin de 18 sărbători ale Moșilor (strămoșii neamului, morții în general), dar cea mai importantă e cea din ajunul Rusaliilor, când e obiceiul să se țină și târguri mari (cum erau, până nu demult, la București, cele din Obor), unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar și prilej de veselie și desfătare. În felul acesta vag încreștinat, supraviețuiește desigur un cult precreștin al strămoșilor, marcat de atitudinea specifică a geto-dacilor de a răspunde morții cu râs și bucurie. Cuvântul moș e, de altfel, de origine traco-dacica. Se credea că sufletele morților/moșilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare (cea de dinaintea Păștilor), se preumbla printre cei vii, înapoindu-se la locul lor fie în ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (sărbătoare a «despartirii de morti», ținută la 7 sau 9 zile după Rusalii). Pomenile au rolul de a-i face pe morți să plece îmbunați la ale lor.
