Nu ma simt parasit de responsabilitatea de-a continua sa vad si sa inteleg ce-i pe-aici, desi, cap de linie al familiei ajungand, cine ma mai poate lua la rost? Mai ales ca tatal meu, tatal nostru, nu mai are ochii deschisi cu care sa-si raspunda, mana calda cu care sa scrie, vocea cu care sa acopere spatiul tarii, pe care o gelozesc, pentru ca nu la familie, nu la el insusi, nu la opera sa, ci la Romania s-a gandit, cand mi-a dictat, pe patul de spital, ultimele cuvinte ale ultimei sale poezii: "... Si tarii mele, minima dreptate!".
Ce sa fie pe-aici, tata? In primul rand ca ma apuca frigul cand ma gandesc ca "pe-acolo" nu-ti mai poate fi "pe-aici". In al doilea rand sunt toate celelalte. S-au intamplat multe, care pot incapea intr-o viata, de cand am vorbit ultima oara, in primele minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci cand, iesind eu de la radio si vazand ca nu ma suni, ca intodeauna, ca sa ma intrebi "Treci pe-aici?", te-am sunat eu la spital: 021-5992300: "Spitalul de Urgenta Floreasca? La Cardiolgie, va rog, CCV 107".
A raspuns Carmen, agitata, am intrebat-o daca dormi, mi-a spus ca nu, apoi ai luat receptorul. Nu am vorbit mult. Pentru prima data, in miile noastre de convorbiri, nu ai fost nici puternic, nici slabit, nici fericit, nici nervos, ci ai avut in glas o detasare de entuziasmul cu care acopereai orice dialog.
Apatia pe care ti-am auzit-o in glas, sentimentul ca nu mai simti nici un orizont m-au facut sa ma asez mai bine in scaunul masinii, parcate in fata intrarii principale de la Radio Romania. Ti-am spus ca oamenii ti-au scris mesaje ca te iubesc si te vor sanatos, ca am difuzat cantece care-ti plac si poezia "De la un cardiac, cordial", pe care mi-o dictasesi si o inregistraseram la 31 octombrie 2010, punandu-ti reportofonul pe perna.
Ai incercat sa te bucuri si sa nu ma jignesti daca mi-ai fi aratat ca suferinta iti e prea mare ca sa te mai faca fericit asemenea vesti. Mi-ai multumit, eu ti-am multumit, apoi, vrand, poate, sa-mi spui "Doamne-ajuta!", cred ca ai spus fara voie "Doamne fereste!". Si uite ca si aici ai avut dreptate. Peste patru ore, inima ti s-a oprit pentru prima data.
Doctorul Serban Bradisteanu si echipa sa au reusit sa ti-o reporneasca, pentru 20 de minute, abia pe la 8 dimineata si, de la 10 dimineata incolo, pentru inca alte perioade, pana la 5 noiembrie 2010 la ora 7 dimineata, cand am inteles cu totii ca s-a oprit de tot. Poate ca stii toate astea, dar imi fac datoria sa ti le mai spun o data. N-o s-o iau cronologic, nicidecum logic, in raspunsul meu, de-aici incolo, pentru ca, pe aici, nimic nu e logic, dupa cum stii.
Daca normalitatea ar fi fost starea de fond a lumii in care te-ai aflat, timp de 67 de ani si cateva luni, poate ca nu te-ai mai fi apucat de reparat Pamantul.
Citeste tot articolul pe jurnalul.ro!
Foto: Intactimages
