Shahid Nadeem s-a născut în 1947 în Sopore, Caşmir. După războiul din 1948 dintre India şi Pakistan, la vârsta de doar 1 an, a devenit refugiat, familia lui fiind nevoită să migreze în nou-creatul Pakistan.
A trăit la Lahore, unde a făcut un master în psihologie la Universitatea Punjab. Ca student, a scris prima sa piesă. A devenit cu adevărat autor atunci când, pe vremea exilului său politic la Londra, a început să scrie piese pentru grupul de teatru dizident Ajoka, creat de Madeeha Gauhar, o pionieră a activismului teatral, cu care, mai târziu, s-a căsătorit.
Shahid Nadeem a scris peste 50 de texte dramatice originale, în limbile punjabi şi urdu şi este autorul a numeroase adaptări după piese de Bertolt Brecht.
A fost producător pentru televiziunea pakistaneză, a fost închis de trei ori, sub diverse guverne militare, ca opozant la dictaturii militare şi adoptat, ca prizonier de conştiinţă, de către Amnesty International. În închisoarea Mianwali a început să scrie piese de weekend, produse de către şi pentru prizonieri.
Ulterior, a ocupat postul de coordonator al campaniilor internaţionale şi de ofiţer de comunicare pentru zona Asia- Pacific pentru Amnesty International. A fost bursier al Getty Research Institute, International Pen, USA şi National Endowment for Democracy. Este membru al reţelei Theatre Without Borders.
Piesele lui Shahid Nadeem au fost adesea jucate şi publicate în Pakistan şi în India, dar şi în străinătate. Textele lui au fost traduse în engleză şi publicate de Oxford University Press, Nick Hern Publishers, precum şi în diverse antologii. În 2009, a primit de la preşedintele Pakistanului Medal for the Pride of Performance.
A regizat spectacole de teatru şi televiziune şi a organizat festivaluri Theatre for Peace în India şi Pakistan, a scris articole pentru principalele cotidiente pakistaneze şi indiene şi pentru serviciul în urdu al BBC, a produs documentare pe subiecte cultrale, inclusiv despre muzeul din Lahore, despre obiceiurile regiunii Punjab, despre poetul Iqbal şi despre pictorul Sadeqain.
Piesele lui Shahid Nadeem sunt apreciate pentru subiectele lor puternic relevante social, uneori subiecte-tabu, precum extremismul religios, violenţa împotriva femeilor, discriminarea minorităţilor, libertatea de expresie, climatul, pacea, sufismul.
Shahid Nadeem predă arta scrisului la Ajoka Institute for Performing Arts şi la Institute for Art and Culture, Lahore.
Mesajul transmis prin Institutul Internaţional de Teatru (ITI), Organizaţia Mondială pentru Artele Scenice:
„Această onoare este, în egală măsură, un omagiu adus Madeehei Gauha, figură iconică a teatrului şi fondatoare a teatrului Ajoka, tovarăşa mea de viaţă, care s-a stins în urmă cu doi ani.
Echipa Ajoka a parcurs un drum lung şi dificil, literalmente din stradă până în teatru. Sunt sigur că e povestea foarte multor trupe de teatru. Nu e niciodată uşor, nu e niciodată ferit de dureri. Întotdeauna o luptă.
Provin dintr-o ţară predominant musulmană, care a trecut prin mai multe dictaturi militare, a cunoscut teribilul asalt al extremiştilor religioşi şi trei războaie cu India vecină, de care ne leagă mii de ani de istorie, de moştenire culturală. Astăzi, trăim cu frica unui război total, cu vecinul şi fratele nostru geamăn – a se citi: un război nuclear – deoarece ambele ţări deţin de acum arme nucleare.
Spunem uneori, în glumă: „momentele proaste sunt bune pentru teatru”. Nu lipsesc provocările cărora să le faci faţă, nici contradicţiile pe care să le prezinţi, nici status quo- urile pe care să le răstorni. Trupa mea de teatru, Ajoka, şi eu însumi, mergem pe sârmă întinsă de 36 de ani, pe o sârmă foarte întinsă: ţinem un echilibru între divertisment şi educaţie, între cercetare, între deprinderea trecutului şi pregătirea viitorului, între libera expresie de creaţie şi aventuroasele confruntări cu autoritatea, între teatrul de critică socială şi teatrul viabil din punct de vedere financiar, între a atinge masele şi a fi în avangardă. Putem spune că un creator de teatru trebuie să fie un prestidigitator, un magician.
În Pakistan, se face o distincţie clară între sacru şi profan. Profanul nu lasă loc chestiunilor religioase, iar sacrul nu permite dezbaterea deschisă sau ideile novatoare.
Într-adevăr, establishmentul conservator consideră că, pentru „jocurile lor sacre”, arta şi cultura se află în afara graniţelor. Astfel, terenul de joc al artiştilor a fost asemenea unei curse cu obstacole. A fost nevoie mai întâi ca ei să demonstreze că sunt buni musulmani, cetăţeni cu respect faţă de lege, să încerce să instaleze ideea că dansul, muzica, teatrul sunt „autorizate” în interiorul Islamului. În fine, am descoperit o sub-cultură care avea, potenţial, capacitatea de a aduce sacrul şi profanul împreună, pe aceeaşi scenă.
În timpul regimului militar din Pakistan, în anii 1980, un grup de tineri artişti, care au sfidat dictatura prin teatru de disidenţă, social, curajos politic, au înfiinţat Ajoka. Ei au descoperit că sentimentele şi frica lor, au fost uimitor de bine surprinse de un bard sufit, care a trăit în urmă cu aproximativ 300 de ani. Era vorba despre marele poet Bulleh Shah.
Ajoka a descoperit că, prin intermediul poeziei lui, el putea face declaraţii politice explozive, care sfidau autoritatea politică, coruptă, şi establishmentul religios sectar. Autorităţile ne-ar fi putut interzice sau surghiuni pe noi, dar nu şi pe un poet sufit venerat şi popular, ca Bulleh Shah. Am descoperit că viaţa lui a fost la fel de dramatică şi de radicală ca poezia lui, care i-a adus fatwa-uri şi surghiunirea pe viaţă. Am scris atunci „Bulha”, o piesă de teatru despre viaţa şi lupta lui Bulleh Shah. Bulha, cum îl numesc, afectuos, oamenii din Asia de Sud, provine dintr-o tradiţie de poeţi sufi din Penjab, care, prin poezia şi prin practica lor, sfidau, neînfricaţi, autoritatea împăraţilor şi a clericilor demagogi.
Scriau în limba populară, conform cu aspiraţiile maselor. În muzică şi în dans, au găsit mijloacele de a realiza o asociere directă între om şi divinitate, ocolind dispreţuitor intermediarii religioşi care îi exploatau. Au sfidat diviziunile între sexe şi clase şi au privit planeta cu uluire, ca pe o manifestare a Atotputernicului. Arts Council-ul din Lahore a respins scenariul, pe motiv că nu era vorba despre o piesă de teatru, ci de o simplă biografie. Între timp, datorită faptului că piesa se juca într-un alt loc, la Goethe-Institut, publicul a văzut, a înţeles şi a apreciat simbolismul vieţii şi poeziei poetului poporului.
S-au identificat total cu viaţa lui şi cu epoca lui şi au desluşit paralele cu propria lor viaţă şi cu timpul vieţii lor.
În ziua aceea, în 2001, s-a născut un nou tip de teatru. Muzica devoţională Qawwali, dansul sufi Dhamal şi chiar şi recitarea poeziei inspiraţionale, cântecul meditativ Zikir, au devenit elemente ale spectacolului. Un grup de shikşi,, care se aflau în oraş pentru a asista la o conferinţă Punjabi, au fost să vadă spectacolul, iar la final au năvălit pe scenă, plângând şi îmbrăţişându-i pe actori. Pentru prima oară de la împărţirea Indiei, în 1947, care a antrenat şi divizarea Punjabului prin liniile comune, se aflau pe scenă, împreună cu locuitori musulmani din Punjab. Pe Bulleh Shah îl îndrăgeau şi ei, la fel de mult ca musulmanii din Punjab, căci sufiştii transcend separaţiile religioase sau comunitare.
Această premieră memorabilă a fost urmată de odiseea indiană a lui Bulleh Shah. După un turneu inedit în partea indiană a Punjabului, „Bulha” s-a jucat peste tot în India. Chiar şi în momentele de tensiune cele mai grave dintre cele două ţări şi chiar şi în locuri unde oamenii nu ştiau niciun cuvânt în limba punjabi, publicul aprecia fiecare moment al piesei. Pe măsură ce porţile dialogului politic şi ale diplomaţiei se închideau, uşile sălilor de teatru şi inima publicului indian rămâneau larg deschise. În timpul turneului trupei Ajoka în Pendjabul indian, în 2004, după o reprezentaţie foarte călduros primită de un public rural de câteva mii de persoane, un bătrân a venit, împreună cu un băieţel, să-l vadă pe actorul care jucase rolul marelui sufit. „Nepotul meu e foarte bolnav, aţi putea, vă rog, să îl binecuvântaţi”. Actorul, surprins, a spus: „Babaji, eu nu sunt Bulleh Shah, sunt doar un actor care joacă acest rol. Bătrânul a început să plângă şi a spus: „Vă rog, binecuvântaţi-l pe nepoţelul meu, sunt sigur că se va însănătoşi dacă o veţi face”. I-am propus actorului să îndeplinească dorinţa bătrânului. Actorul l-a binecuvântat pe băiat, iar bătrânul a fost mulţumit. Înainte de a pleca, a spus: „Fiule, tu nu eşti un actor, eşti Bulleh Shah, reîncarnat, avatarul lui.” Brusc, ni s-a revelat un nou concept de joc teatral, acela în care actorul devine reîncarnarea personajului pe care îl întruchipează.
De-a lungul celor 18 ani de turnee cu „Bulha”, am constatat o reacţie similară din partea unei părţi a publicului, aparent neiniţiată, pentru care spectacolul nu este doar o experienţă distractivă sau o stimulare intelectuală, ci o întâlnire spirituală emoţionantă. Şi într-adevăr, actorul care-l juca pe maestrul sufit Bulleh Shah a fost într-atât de profund influenţat de experienţă, încât a devenit el însuşi poet sufit şi a publicat, de atunci şi până acum, două volume de poeme.
Actorii care au participat la producţie s-au împărtăşit şi ei, de la bun început; spiritul lui Bulleh Shah este printre ei, scena pare să fi fost ridicată la un nivel superior.
Un erudit indian, şi-a denumit o scriere despre spectacol astfel: „Când teatrul devine sanctuar”.
Eu sunt laic, iar interesul meu pentru sufism este, în primul rând, cultural.
Mă interesează, mai ales, aspectele performative şi artistice ale poeţilor sufiţi din Pendjab, dar publicul meu, care nu este în mod obligatoriu extremist sau bigot, se poate întâmpla să aibe credinţe religioase sincere. Explorarea unor poveşti ca aceea a lui Bulleh Shah – şi sunt atâtea, în toate culturile – poate deveni o punte între noi, creatori de teatru şi public anonim, dar entuziast. Împreună, putem descoperi dimensiunile spirituale ale teatrului şi putem construi punţi de legătură între trecut şi prezent, înspre un viitor care reprezintă destinaţia tuturor comunităţilor; credincioşi şi necredincioşi, actori şi bătrănei şi nepoţii lor.
Motivul pentru care vă împărtăşesc povestea lui Bulleh Shah şi explorarea noastră a unui tip de teatru sufit este că, atunci când ne producem pe scenă, ne lăsăm purtaţi de o filosofie a teatrului, de rolul de precursori ai schimbării sociale şi că, făcând aceasta, lăsăm o mare parte a maselor în urmă. Atunci când ne angajăm contra provocărilor prezentului, ne privăm de posibilitatea unei experienţe spirituale profund emoţionante pe care ar putea-o oferi teatrul. În lumea de azi, în care sectarismul, ura şi violenţa escaladează din nou, naţiile par a se opune unele altora, credincioşii se războiesc cu alţi credincioşi, comunităţile revarsă ură asupra altor comunităţi… şi în acest timp, copiii mor de malnutriţie, mamele mor la naştere din lipsa îngrijirilor medicale prompte, iar ideologiile duşmăniei înfloresc. Planeta noastră e cufundată din ce în ce mai adânc într-o catastrofă climatică şi răsună galopul celor patru călăreţi ai Apocalipsei.
Trebuie să ne reconstruim forţa spirituală, trebuie să combatem apatia, letargia, pesimismul, cupiditatea, dispreţul faţă de lumea în care trăim, faţă de planeta pe care trăim. Teatrul are un rol, un rol nobil, în a dinamiza şi a mobiliza umanitatea să se înalţe din coborârea spre abis. Teatrul poate ridica scena, spaţiul reprezentaţiei, făcându-l să devină sacru.
În Asia de Sud, artiştii ating printr-o plecăciune suprafaţa scenei, înainte de a pune piciorul pe ea ; o tradiţie străveche în care se împletesc spiritualul şi culturalul. E timpul să regăsim această relaţie simbiotică între artist şi public, între trecut şi viitor. Creaţia teatrală poate fi un act sacru, actorii pot deveni cu adevărat avataruri ale rolurilor pe care le joacă. Teatrul ridică arta jocului la un nivel spiritual superior. Teatrul are potenţialul de a deveni un sancutar, iar sanctuarul un spaţiu al reprezentaţiei”.
Sursa : news.ro
Teatrul Bolşoi va difuza cele mai bune spectacole ale sale pe YouTube... Coronavirus în România. Semimaratonul de la Bucureşti a fost amânat...
