Uvertura de concert, penultima lucrare a lui George Enescu, nu s-a bucurat, inca de la inceput, de aprecierea unanima a cunoscatorilor si poate de aceea este mai rar prezenta pe afisele de concert. Pascal Bentoiu remarca in lucrarea sa capitala Capodoperele enesciene ca ar visa la o redare care sa unifice unele aspecte divergente ale partiturii. Nu stiu daca viziunea lui Mehta se apropie de idealul exegetului lui Enescu, dar mie mi s-a parut ca poate sta ca un pol de referinta prin vitalitatea ritmica, finetea si fantezia coloristica, coagularea in ceea ce numim deseori stilul compozitorului.
Si in alte vizite anterioare Mehta, mahlerian convins, a oferit publicului nostru darul nepretuit al meditatiei si reflectiei sale asupra simfonismul mahlerian: Simfonia I, intr-o interpretare exceptionala, Simfonia a VI-a, iar acum a V-a - coplesitoare. Muzica pura, de o complexitate rara, polifonii subtile, treceri surprinzatoare; in tot acest traseu agitat se ciocnesc contrarii, se produc rupturi repetate (specialitatea lui Mahler), apar accente grotesti dar si "licariri transcendente", elemente de fuga, treceri abrupte de la o stare la alta plecand de la un mars funebru pentru a ajunge la un coral apoteotic. O intreaga parte ce se leagana in ritm de vals vienez pentru ca miscarea urmatoare, sub o inspiratie sublima, sa respire adanc ca intr-un mare lied (celebrul Adagietto). Este necesar un temperament demiurgic si o stiinta infinita pentru a domina tot acest hatis; Mehta si-a construit demersul cu stringenta, precizie si puterea de comunicare ce ii crease candva faima de hipnotizator al orchestrelor.
Am participat la acest extraordinar "spectacol" cu sentimentul unicitatii. L-am privit pe marele artist contempland muzica de la inaltimea la care sensurile complementare, cum ar fi perfectiunea tehnica, estetica soundului etc. devin colaterale. O robustete calma, o putere olimpiana, o siguranta si o eleganta desavarsite, Zubin Mahta un mare senior.
Solistul serii a fost Yefim Bronfman, nume sonor in lumea concertistica actuala, mai ales americana, are toate datele virtuozului dar si ale muzicianului adevarat. Concertul nr. 2 de Brahms este considerat o piatra de incercare pentru ca nu cere numai amploare, rezistenta ci si interiorizare Definitorie pentru conceptia lui Bronfman mi se pare a fi integrarea simfonica, felul in care dialogheaza cu orchestra preluand, completand, topindu-se in sonoritatea acestea sau dimpotriva afi rmandu-si puternic vocea; sunt date ale unui mare pianist. Sunetul foarte mare si dens, vitalitatea ritmica tensiunea neabatuta cu care sustine discursul s-au asociat perfect cu atentia si intentiile dirijorului. O seara unica.
Citeste tot articolul in Jurnalul
FOTO: en.wikipedia.org
