Fiu al lui Costache, lăutarul cu ștaif de la curtea lui Grigore Ghica Vodă, Angheluș Dinicu este cel care a compus faimoasa melodie românească ”Ciocârlia”. ”Umplea naiul său cu boabe de fasole ori mazăre uscată iar aplauzele deveneau adevărate ovațiuni”, spuneau istoricii. Participa la conferinșe internaționale, cânta la curți imperiale de vază din Europa. Se stingea la cinci ani după 1905, odihnindu-se în cimitirul ”Pătrunjel”, azi, ”Reînvierea”, din cartierul bucureștean Colentina
Când Costache Dinicu, lăutarul, pornea a mângâia cea chitară a sa plămădită, special, de un maestru grec, paserile cerului se opreau din zbor. Grigore Ghica-Vodă, la curtea căruia odihnea, era un domnitor cetit, dădător de legi, fondator de Școli Filarmonice, știa cu ce se papă un viers. Angheluș ăsta micu', Angheluș Dinicu, puiul său, veni pe lume pe la 1838, într-un București ce avea, atunci, 81 de mahalale cu 10.601 case și 63.644 de locuitori. Prinsese timbrul naiului încă de la trei ani. Ședea, non stop, cu urechile ciulite la maeștrii tarafului Dumitrache, sorbea din priviri gesturile lui Năstase ”Ochialbi”.
Angheluș Dinicu și al său taraf la Expoziția Universală de la Paris, 1889. Poza oficială
În 1889, pe la 61 de primăveri, participă la Expozițiunea Universală de la Paris. Se lasă cu concurs puternic, lăutari din toată lumea se bat pe un loc pe podium. Angheluș și taraful lui iau medalia de aur. E 29 iunie. Ziua în care Dinicu, la nai, dimpreună cu Sava Pădureanu, la vioară, cântă ceva ce n-a auzit Parisul: ”Ciocârlia!”. Chiar acolo, sub Turnul Eiffel! Unii zic că piesa e venită din Asia Centrală, dar Dinicu e cel care o ”așează”, îi dă ritmul. ”Când scotea Angheluș, din buznarul din dreapta al vestei lui, boabele de fasole sau mazăre uscată să le împartă în țevile naiului său ca să zică o <<Ciocârlie>>, toată lumea adunată în localul unde cânta taraful lui încremenea cu paharul în gură, pentru ca apoi, la trilurile sfârșitului, să izbucnească în aplauze ce deveneau adevărate ovațiuni”, își amintește George Costescu, istoric literar român și scriitor. Parisul plânge! Dinicu și oamenii lui o reiau. De două ori!
Un ”tril” de ciocârlie, în varianta originală
Sunt invitați, apoi, la petrecerea de sărbătorire a ziarului ”Le Figaro”. Bagă ”Deșteaptă-te române”, ”Am un leu și vreau să-l beu”, ”Doina” și, la final, atacă ”Ciocârlia”. Delir total! Redă, perfect, la nai, trilul ciocârliei. E chemat la Poiana Stânei, la vizita oficială a împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei. Nu se oprește doar la această capodoperă. Aranjează folclor românesc, îl păstorește. Publică în revista ”Doina”, are trei fii, toți muzicieni: Dimitrie, Gheorghe și Nicolae. De asemenea, nepotul, Grigoraș, avea să devină un virtuoz violonist. Sare în noul secol și moare într-un început de noiembrie, 1905. E dus, la propriu, între Lizeanu și viitoarea Mașină de Pâine, un loc, la propriu, cu multă verdeață. De aceea i se și spune ”La pătrunjel!” Toți marii lăutari aveau să vină, pe rând, aici...
