Era 1917, iar Bucureștiul se afla sub ocupație germană. O ocupație ,,grea, apăsătoare, privativă, umilitoare”. Capitala se mutase la Iași, iar sărăcia, boala și iarna grea puseseră stăpânire pe România aflată în exil. Regina Maria nota în jurnal tot ce o necăjea - dorul, grija și problemele țării.
„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”, sintetizează Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei Maria.
<<În fiecare dimineață, regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate>>.
,,Marți, 7/20 martie
La trezire, vremea era superbă, însorită; e baba mea, sper să fie semn bun. La prânz au venit St. Aulaire și Nadeja cu fiica ei Maria, pe care le invitasem anume la o masă copioasă, fiindcă mâncarea lor a început să se împuțineze. […] Spitalul începea să meargă mulțumitor. Ne-am petrecut toată după-amiaza trecând de la un bolnav de tifos la altul și văzând, ca de obicei, o cantitate insuportabilă de nefericire și suferință – dar o suferință incredibil de răbdătoare. A fost prima zi de primăvară. Câțiva copii chiar mi-au adus un buchețel de viorele, dar drumurile sunt într-o stare de nedescris.
Sâmbătă, 11/24 martie
Spre marea mea deznădejde, când m-am trezit am văzut pământul și copacii acoperiți de un strat gros de zăpadă! Nu e tocmai frig, dar ninge abundent. Dezgustător! Și deja suntem în 24 martie. M-am dus la Sf. Spiridon să vizitez câteva biete infirmiere care s-au îmbolnăvit de tifos exantematic; le-am dus niște portocale și vin, pe care îl cer insistent cei care au început să se simtă mai bine.
Duminică, 12/25 martie
Zi rece, mohorâtăm neprietenoasă, tristă. Atmosfera nu e deloc primăveratică, îți simți inima mai grea pe o astfel de vreme cenușie. Dar pentru mine, de obicei, 25 martie era tocmai adevăratul început al primăverii.
Cum mai călăream pe vremea asta! Plimăbări călare lungi și fericite, care mă făceau să simt că am lăsat iarna în urmă. Îmi amintesc senzația delicioasă de libertate, când plecam în zori pe un cal bunși odihnit, cu cerul albastru deasupra, cu întinderi pustii și largi în jur, când lumea parcă era a mea. Uneori călăream până foarte departe, la o pădurice plină de brândușe galbene […]
M-am culcat imediat după cină, îngrijorată, tristă și deznădăjduită.
Luni, 13/26 martie
Vreme frumoasă. Primăvara revine, dar odată cu ea îmi crește în inimă un dor cumplit de tot ce am pierdut. Iarna ne-a apăsat atât de greu, încât ne-am înăbușit dorințele și regretele. Dar suflarea primăverii ne face să ne gândim cu mai multă înflăcărare la locurile pe care le iubeam, la chipurile care făceau parte din viața noastră…
Am plantat atâtea flori anul trecut – făceam economii, fiindcă erau atâția oameni nevoiași, așa că n-am cumpărat nimic, dar am început să amenajăm grădinile. Pentru cine au să înflorească anul acesta? Sau poate în ura lor, îndreptată îndeosebi spre mine, dușmanii ne-au smuls chiar și plantele. […]
Da, e primăvară, dar suntem în exil și se prea poate să ne aștepte vremuri și mai grele”.
Sursa: Historia.ro
Tibi Ușeriu s-a întors în România! A câștigat Ultramaratonul de la Cercul Polar, dar nu i-a fost deloc ușor! Motivul pen... Obligeana, leacul MINUNE. Vindecă zeci de afecțiuni...
