Urmărește A1 pe DiscoverCeaușescu nu le dorea în calea ochilor. Le voia rase, dărâmate. Unele erau monumente istorice, altele fuseseră ridicate de domni glorioși. Nu conta. Prin altarul lor urma să treacă un bulevard. Atunci apărea ”îngerul păzitor”, Eugeniu Iordăchescu. Pământean. Inginer. Cel care muta bisericile și mănăstirile. Le ducea departea de privirea dictatorului, le pitula în spatele vreunui bloc de sorginte comunistă
Legenda zice că Alexandru, poreclit ”cel Rău”, domn de doar un an prin Țara Românească, între 1592 și 1593, chiar era rău. Adică mai decapita, când avea chef, niște boieri, dar nu întotdeauna cu justificare. Mihai, Banul Craiovei, viitorul Viteaz, căzuse în dizgrație. Așa că Alexandru i-a făcut rost de un eșafod. Cu câteva zile înainte de decapitare, Mihai s-a rugat la icoana Sfântului Nicolae, cea făcătoare de minuni, adăpostită la Biserica Albă - Postăvari. Care i-a auzit ruga și l-a lăsat cu viață. Atunci, viitorul domn a promis că va ridica o Mănăstire cu hramul sfântului cel binefăcător.
Așa a apărut ”Mihai Vodă”, un așezământ superb. 13 sate și moșii, daruri boierești, bogății, picturi aurite. Avea să treacă prin multe: inundații, cutremure, incendii. Dar, de fiecare dată, scăpa. Până intra sub privirle lui Nicolae Ceaușescu. Era primăvara lui 1984, când dictatorul a făcut semn că Mănăstirea trebuie să dispară. Atunci a apărut, din nou, Eugeniu Iordăchescu. Inginerul. ”Ingerul păzitor” al bisericilor. Așa se petrecea de fiecare dată, de vreo doi ani încoace în București. Nea Nicu dădea din mână, pleca, iar profesorul apărea să rezolve situația. Muta biserici! Da, repede, pentru că timpul îl presa. Le ascundea după blocurile comuniste. Așa se petrecuse cu Schitul Maicilor, ridicat pe la 1726. Transladat 80 de metri. Olari, ansamblul de pe Calea Moșilor, a plecat la drum pe 22 septembrie 1982. În fix 25 de ore ajunsese mai departe cu 58 de metri. Construcție rară, pictată în stilul școlii marelui Gheorghe Tăttărescu, pe la 1869. Și ”Sfântul Gheorghe - Capra”, trasă 90 de metri, și „Sf. Ștefan”, ”Cuibul cu barză”, mutată cu 12 metri, în spatele Blocului 25 de pe ”Știrbei Vodă”.
Acum, însă, ”Ansamblul mănăstiresc Mihai Vodă” era cu totul altceva. Iordăchescu s-a apucat de treabă. Biserica a fost transladată 289 de metri înspre est. Mai mult, a ”coborât” de la 78,35 de metri la 72,45. Clopotnița a plecat, și ea, la drum: 255,29 de metri pe lungime și cinci în ”adâncime”. S-a apucat de lucru în toamna lui 1984. S-a oprit, puțin, iarna. A continuat să mute un mastodont de 3.100 de tone pe șine, până în primăvara lui 1985. A ascuns ctitoria primului unificator al neamului românesc în spatele blocului de pe strada Sapienței. Strada lui Caragiale din ”Căldură mare”. Numai că aici nu era nimic de râs. Doar de aplaudat.
Lui Iordăchescu a început să-i fie șoptit numele pe la colțuri. Înainte de 1989 era ”Îngerul păzitor”. Nimeni n-a crezut că poate face așa ceva. A salvat 29 de clădiri, 13 dintre ele biserici ori mănăstiri. A trecut la blocuri, unele dintre ele mutate cu oameni în ele. A transladat în Craiova, în Miercurea Ciuc ori Râmnicu Vâlcea, oriunde era nevoie de un proiect grandios. Românii nu l-au cunoscut, pentru că n-au avut voie. Titlul dat de presa americană în 1985, sub poza unei biserici bucureștene, spune, însă, tot: ”Clădirile care umblă”.
