Litera si Jurnalul National iti aduc volumul "De la Barca la Viena si inapoi", de Adrian Paunescu, editia necenzurata

"De la Barca la Viena si inapoi"
O carte in lupta cu un sistem, pornita de la dorinta tatalui de a-si uimi copilul

"De cele mai multe ori, parintii le fac copiilor cadouri care se strica sau se consuma repede. Nu e nimic vinovat si nefiresc: jucariile, vacantele, imbracamintea si dulciurile dureaza putin, desi produc bucurie mare. Mie, la noua ani, tata mi-a facut cadou o calatorie si, apoi, o carte, care nu au termen de valabilitate si care mi-au si produs, pe loc, un soc pozitiv, care mi-a schimbat cursul vietii, inclusiv prin aceea ca m-a facut partas la construirea cadoului, punandu-ma sa lucrez, sa desenez, sa vad, sa gandesc si sa tin minte. Copiii nu prea iubesc darurile de mare insemnatate, semnele serioase din partea celor mai mari, pentru ca nu au cum sa le inteleaga. Dar povestea acestui cadou primit de la tata este cu totul iesita din comun, pentru ca si relatia noastra tata-fiu era iesita din comun, desi abia incepuse cu adevarat.

Totul a pornit in toamna anului 1978, la final de octombrie cred, cand l-am insotit pe tata in biroul lui Octavian Paler de la ziarul «Romania libera», in fosta Casa a Scanteii. Eram in primele zile de dupa ce tata ma luase sa ma creasca, de fapt, ma rapise de pe strada, ca sa puna in aplicare o hotarare judecatoreasca, ani si ani obstructionata, prin care, dupa divortul de mama, eu ii eram incredintat lui, iar sora mea, Ioana, mamei. Eram inca inadaptat la modul cu totul diferit de viata, de tip Adrian Paunescu, si ma refugiam in desen si in cele cateva masinute de fier pe care le aveam si le divinizam. Acolo, in timp ce tata si domnul Paler discutau de-ale lor, de-ale tarii si se laudau reciproc ca, unul in fata altuia, se simt mai destepti, m-am retras la o masuta si am inceput sa desenez. Primul desen reprezenta harta pamantului, pe care o stiam pe de rost, fascinat de geografie de pe la sase ani, iar al doilea, un om care tragea cu arcul, sageata ocolea pamantul si il ucidea, din spate, pe insusi arcasul. Tata a vazut foile, s-a laudat imediat marelui sau prieten cu isprava fiului, iar redactorul sef al ziarului a decis pe loc sa publice desenul cu sageata in primul numar din suplimentul saptamanal . Asa am debutat eu, cu pile, fara sa stiu, in presa, cu o caricatura, girat de Octavian Paler.

Pe drum spre casa, tata, care voia sa-mi treaca mai repede perioada de tristeti, de dor de mama si de acomodare la noua familie in care urma sa traiesc alaturi de el, mi-a spus ca e impresionat ca stiu sa desenez planiglobul din minte, fara sa am in fata o harta, si m-a intrebat ce as vrea sa-mi daruiasca, sa fiu mai putin trist. I-am spus, fara sa ezit, desi eram un mare timid, cum sunt si azi in adancurile mele: masinute de fier si sa plecam in Occident! Visam sa ajung in lumea capitalista, despre care stiam ca e mai stralucitoare decat a noastra si ca are magazine cu jucarii mai frumoase decat la noi.

Dupa cateva zile, tata a venit acasa, cu zambetul triumfatorului care vrea sa arate prada puiului din culcus, si mi-a promis ca nu va trece iarna 1978-1979 si le va rezolva pe toate, dintr-o lovitura: desi nu ii place sa plece in strainatate, isi va calca pe inima, va accepta o invitatie mai veche si ma va lua intr-o calatorie in Austria, unde va scrie o carte si unde imi va cumpara masinute de fier. Stilul abrupt mi se arata in fata si speram sa se si intample ce era in stadiu de promisiune. Restul este povestea pe care cartea o cuprinde, jurnalul nostru de drum din ianuarie 1979, caruia eu i-am fost motivatie, martor, ilustrator si, uneori, subiect sau obiect.

Dupa intoarcerea in tara de la Viena, la final de ianuarie 1979, tata a dat notitele la dactilografiat secretarei de la « Flacara », Reghina Varvici, ajutata, cred, si de colega ei, Ana Cahane. Manuscrisul a tot fost studiat de cenzura, completat de autor si analizat de toate organele si organismele statului, timp de vreo doi ani, si a fost terminat pentru a fi publicat, la Poiana Brasov, in toamna-iarna lui 1981, fiind trimis la tipar in decembrie 1981. Acolo, langa Brasov, printre partide de fotbal cu tata, cu tanarul cantautor de atunci, Victor Socaciu (cu care A.P. scria aproape zilnic cantecele exceptionale care azi sunt evergreenuri ale folkului romanesc) si cu alti oameni din echipa de la , am terminat si eu desenele in alb-negru pentru volum. Tot acolo, autorul a decis ca titlul cartii sa nu fie doar , ci , ca semn ca este important nu numai drumul spre Vest, la care visau atatia romani atunci, intr-o Romanie cu granitele rigide, ci si intoarcerea acasa, unde tara astepta mai binele din partea intelectualilor sai care strabat lumea si pot propune modele economice si sociale noi, care sa usureze viata omului de rand. Modelul Titu Maiorescu l-a obsedat mereu pe Adrian Paunescu.

De altfel, aceasta a si fost marea problema a cartii, marele obstacol din cauza caruia aparitia a si intarziat atata: ca Adrian Paunescu lauda partile bune ale capitalismului, sistem-inamic oficial al Romaniei Socialiste din acei ani. Singura editura unde s-a gasit o bresa pentru includerea in planul editorial a fost Editura Sport-Turism, desi numai despre sport si turism nu era vorba in acest adevarat manifest al luciditatii unui intelectual roman care se lupta cu dogmele monopartitismului, economiei mortificate si ideologiei unice oficiale si pretinde de la politicieni, economisti, ganditori si istorici sa dea Romaniei sansa a celei de-a treia cai.

Atata teama a produs continutul curajos al volumului, in care se scria (si se scrie, dupa cum lesne se poate vedea in paginile ce urmeaza) ca Romania are nevoie de un alt fel de societate, incat, daca se uita cineva in caseta tehnica a editiei din 1981, observa ca ea nu are redactor!, fapt unic in viata editoriala romaneasca, mai ales in epoca dogmatismului ideologic si a controlului total al statului. Redactorul care a citit, initial, cartea si-a declinat raspunderea, apoi niciun alt redactor nu si-a asumat raspunderea pentru a semna, ca lector al lucrarii, astfel ca directorul editurii, Gheorghe Constantinescu, a semnat cu mult curaj si solidaritate pentru aparitie, riscandu-si scaunul. Tehnoredactor al editiei princeps a fost Mihail Carciog (cel care avea sa devina, dupa 1989, un important editor de presa). Cuvantul inainte a fost scris de Fanus Neagu, fotografia de pe coperta a fost facuta de marele artist fotograf Aurel Mihailopol, ilustratiile mi-au apartinut mie, copilul de atunci, Andrei Paunescu, iar tirajul declarat oficial a fost de 75.000 exemplare.

Pentru ca jurnalul din Austria sa poata aparea atunci, in 1981, editura i-a cerut lui Adrian Paunescu un , intitulat (datat simbolic 1 decembrie 1981, zi pe care, inca in acei ani, Adrian Paunescu o declara la Cenaclul Flacara si in revista – fapt confirmat de istorie, in 1989), si doua capitole-tampon, care sa mai ascunda continutul dur, critic, ironic si de mare violenta analitica al capitolului central. Astfel, prima parte a editiei din 1981 (care nu apare in volumul de fata din 2013) este un set de 46 de reportaje si eseuri, sub titlul , care, pe alocuri, sunt la fel de pline de probleme ca materia jurnalului pe care incearca sa o mai atenueze. Asa era Adrian Paunescu: cenzura ii scotea din carti zeci de pagini dure, iar el le inlocuia cu alte zeci de pagini si mai dure. Norocul creatorului cu opera si cu sertarele pline! A doua parte, cea pe care o reproducem in acest volum din 2013, se numeste si constituie nucleul incendiar al volumului , fiind tiparita aici, cu tot cu fragmentele eliminate de cenzura in 1981, reconstituire facuta de autor in ultimii ani ai vietii, cand a publicat cartea in serial, necenzurata, in Jurnalul national al lui Marius Tuca. Al treilea capitol al volumului din 1981, nereprodus aici (va face si el obiectul unui volum de publicistica a lui Adrian Paunescu) se numeste „Incotro m-a purtat gandul” si reuneste alte 67 de articole ale lui Adrian Paunescu. Cele cateva poezii, inserate in jurnal, au fost reproduse in monumentala din 2003, in capitolul .
La finalul cartii din 1981, Adrian Paunescu a pus in pagina un semn de mare incredere, care m-a responsabilizat pe durata intregii vieti: .

Adesea, copiii le cer parintilor lucruri traznite. Uneori, parintii ii iau in seama si le asculta dorintele. Adrian Paunescu a fost unul dintre acesti putini parinti, iar cadoul sau pentru mine a devenit de mult istorie, publicistica, literatura, manifest politic si iata ca strabate bibliotecile, timpurile, memoria si se (re)instaleaza, cu prospetime, in cultura romaneasca a noului mileniu", spune Andrei Paunescu.