In 1978, scriitorul Eugen Barbu a semnat o destul de... derutanta prefata a volumului "Poezii de pana azi" (BPT, Editura Minerva, Bucuresti), de Adrian Paunescu. Desi cuvantul inainte era departe de a fi un lung sir de laude la adresa operei de pana atunci a poetului, Adrian Paunescu a cerut in mod expres ca aprecierile si criticile "maestrului pamfletului" sa constituie prefata cartii sale. Redam cateva pasaje in care Eugen Barbu face referire strict la unele poeme din "Repetabila povara".
Si in poezia de dragoste, Adrian Paunescu e tot un delirant, un retor, un frenetic, profesand un totalitarism fara limita, dupa cum il cunoastem din toata lirica sa. De altfel, acest mod imperativ de a-si cuceri dragostea este definit chiar de poet:
"Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic/ Pe viata si pe moarte. Fara frica/ Compatimesc pe cei care abdica,/ Dar eu raman cu mine insumi, schivnic.// Si de s-ar da si lumea pe din doua,/ Cum harti politice o mai arata/ Eu tot voi adora aceasta fata/ Cazuta sub catusele de roua.// Eu o iubesc. Vitralii de cenusa,/ Spre a ne desparti, se-ntemeiaza/ Si cheia se-nvarte-n usa/ Singuratate spre a-i da si groaza.// M-au condamnat juratii mei de gheata/ La o iubire silnica, pe viata//."
In interiorul acestei mari combustiuni care este dragostea si pe care poetul o traieste cu toate fibrele fiintei sale, ramane totusi un sanctuar secret, dupa cum el insusi marturiseste, un sanctuar in care poetul se simte singur, dovada a unui egotism puternic. Introducand biografia personala in rigorile versului, Paunescu isi ingaduie inegalitati artistice, dar poate tocmai asta face mai autentica poezia sa, tocmai asta il impinge pe cititor ca martor in tribuna dezbaterilor:
"Sa facem focul cu sageti tocite,/ Sa punem arcuri vechi pe foc sa arda/ Arunca-n scrum aceasta halebarda/Pe care o fantoma ti-o trimite!// Iubita mea, nici toamna nu-i, nici vara/e-un anotimp cleios de isterie/ Eu sunt fantoma ce-ti trimite tie/ Armele, pentru ca o ingenuncheara/ Da foc inalt, din toate-aceste arme/ Dospeasca flacarile-n largul ploii/ Ca semn nobiliar ca noi, strigoii,/ Tinem lumina lumii care doarme/Si era tocmai vremea vietii mele/ Cand mi-au zdrobit genunchii de podele". ("Vremea vietii mele")
Paunescu scrie lung, nu mult, spune de doua ori ceea ce poate fi spus o data, faptul de a scrie sonete, este de fapt, o autocenzura, o incercare a puterii, facuta de unul singur. O Niagara de imagini, de impresii, de tunete ca intr-un cer de vara, da, asta e spectaculos si te farmeca la acest poet, el este inainte de toate prin tot ceea ce face un spectacol; el poate fi privit cu mari delicii, dar mai exista o conditie: totul trebuie sa respecte regula jocului liric; cum spunea mare critic Calinescu: nu te poti satura cu un butoi de miere!
Prea multul in arta e la fel de daunator cu prea putinul. Frenetic, necenzurat, totalitar, cum am mai scris aici, terifiant, sincer si teribil in alarmele cu care mereu ne face viata mai amara, plin de avertismente ca o Declaratie a drepturilor omului sau ca un ultimatum, ei, bine, el realizeaza ceea ce si-a propus initial: sa ne turbure, sa ne tina intr-o teroare poetica, cu enorme rezultate; dar vai, mai trebuie sa respiram, mai trebuie sa ne aducem aminte de o floare plapanda, sa mai vedem si cerul albastru".
Citeste si Jurnalul!
