"Sarbatorile personale, precum jucarile, vin la timp sau nu vin niciodata. Le ai ori nu le ai. Din pricini care adesea nu te intreaba. Usturatoare acea de elementara decenta. Ni se cerea prin studentie sa completam fise despre noi si ai nostri. Intrigat, cand a ajuns la caseta rezervata parintilor, un coleg a ridicat tonul a repros: de unde vreti sa le stiu eu data nasterii? Replica de la catedra a sosit taios: atunci cum ii felicitati de ziua lor?
NICI JUCARII, NICI ANIVERSARI
La noi, in casa copilariei nu s-au inghesuit nici jucarii si nici aniversari. Ai mei, cei mari, aveau macar sansa zilei de calendar ortodox. Cu mine n-a fost nici macar asta. Dar nu mi-a fost deloc greu sa inteleg. Am primit in crestet soarele de inceput de aprilie in acel an zguduit de bice de foc. Pluteau in aer solfegii otravite prevestind aproape de tot rani adanci cu nume de basm: Ardealul, Basarabia, Bucovina, Cadrilater.
Tata a si plecat degraba chemat de-o ranita ce va fi crezuta trimisa la reforma. Nu va trece prea mult si mama isi canta gandul pus de unii pe note «Nistrule, apleaca-ti malul...». Mie si leaganul unde-mi aducea somnul ne incredinta toate cate ii sfasiau existenta. Cu trei copii alaturi, cu mine uitat in casa pana la caderea serii, alerga ea stie cum sa rostuiasca o gospodarie aratoasa tinuta de dragul de munca a doua fiinte, chemata la viata de bunul testamentar: truda din zori si pana in noapte.
Se crezusera alaturi pana la sfarsitul lumii. Semne usor de citit aratau ca se poate si altfel.
Au urmat ani in care «ziua mea» avea sa-l gaseasca pe tata pe te miri unde: pe maluri de Prut, la Odesa, prin Crimeea cat e de mare, la Kerci. Acolo, aveam sa aflu, l-a gasit glontul care-l va trimite ceva mai devreme acasa.
Prima «aniversare» rotunda s-a consumat in asteptarea caderii zidurilor Berlinului. Mi s-a si zis: Ai cam crescut. Ai sase ani, poti merge la scoala. Asa am si facut in toamna. Stiam, mi s-a spus mai tarziu ca stiam sa citesc si sa numar pana la o suta. Pot spune cu siguranta cand am observat ca am o varsta: la 29 de ani. Poate unde imi suna mangaietor si parfumat.
Student de cateva luni, incazarmat la «303», m-am simtit dintr-o data cineva. Am simtit impulsul de a-mi darui ceva: am mers in Cotroceni si mi-am lasat chipul incredintat neuitarii (poza o am, retusata cuviincios).
APASARILE STRANG LA INCHEIETURI
Ma opresc aici cu trimiteri la data de calendar pe care de atatea ori am trait-o de unul singur. Aveau sa ma salveze evenimentele. A inceput viata in doi. Au aparut copii. Am stiut sa ne ferim, laolalta fiind, de taceri gratuite. Pentru ca ¬ nu-i asa? ¬ orice «boboc» aninat la tampla intruchipeaza gestul victorios. Ceva iti apartine si tie in acest mers la intamplare sub stele. Chiar daca, de la un moment dat incolo, apasarile strang la incheieturi. Expresia miscarii se pastreaza.
Ascultam de curand pe un savant vorbind la ceas aniversar. A multumit ceremonios la fiecare urare de sanatate si viata lunga. Dar a introdus un accident de ton: a protestat la reflexul celor de fata de a-i tot recapitula distanta marcata de cronometru. Evident, s-a si explicat: concentrarea priveste ce poate face de acum incolo, drept care se simtea atins de snopul compact al urarilor de sanatate.
Distanta parcursa? O marime statistica si nimic altceva. M-as posta, euforic, in blockstart, in defavoarea contabilizarii turelor de stadion ramase in urma. Pentru cat timp de acum incolo? Voi fi poate intrebat. Pentru atat cat va fi sa fie.
MENTALITATEA DE LUPTATOR RAMANE ESENTIALA
Eram invitat candva sa enunt o invatatura importanta culeasa, prin proprie traire, din ghirlanda existentei. Cate n-ar fi de spus? Sunt tentat sa spun: a deprinde mentalitatea de luptator ramane esentiala! Cand garda adversitatii se vadeste excesiva, esti dator sa faci pasul inapoi. Sesizarea momentului favorizant o obligatie. E drept: intervin costuri care trebuie platite.
Ursitoarele binevenite, bine intentionate si imaginative cat incape ne presara pe frunte in clipa celui dintai tipat petale proorocind norocul muiate in lacrimi de busuioc sfintit. Dar de ce le-am pretinde si lor sa le stie pe toate? Iata-ne pe noi, cei de un leat, nascuti in '40. Ne putea zice cumva ce vedeau toti: deveneam cetateni ai Romaniei mari, condusa de Carol al II-lea, cel sturlubatic. Dar mai departe? De unde sa stie ca vom copilari intr-o Romanie ciumpavita, incredintata lui Antonescu?
Vom pleca la scoala purtand in ghiozdan Abecedarul deschis de fotografia regelui Mihai. In restul anilor de scoala va trona pe zidul cancelariei poza lui Dej. Vom roboti priviti din tribuna de Ceausescu. Si, de ne-ar fi spus, incotro am fi apucat-o? Eram capabili, stiind despre ce este vorba, sa ne resetam comportamente si reflexe, devenind apti a ne feri sa fim dusi in ispita si sa ne ferim de cel viclean?
Citeste articolul integral pe jurnalul.ro
Sursa foto: Jurnalul National
"Boala familiei M" in Festival la Poznan... Hitler a vrut sa fure Giulgiul din Torino...
