A absolvit Facultatea de Chimie, a lucrat apoi la Radio foarte multi ani. Dupa 30 de ani, a simtit nevoia, intr-o seara, sa scrie "Trandafirul si ciulinul". Dupa aceea s-au mai adunat poezii si Mihai Gafita, redactor-sef la Editura Cartea Romaneasca, i-a publicat o carte "Oamenii, visele". "Erau cateva poezii, nu toate, care au rezistat", spune Tania Lovinescu.
"Dupa aceea, pentru ca am avut o viata foarte complicata, au fost perioade in care nu scriam decat ce era nevoie pentru munca mea, colaboram cu radioul, cu ziare. Aveam de lucru. La propunerea lui Mihai Rosianu, presedintele Institutului de Cultura si presedintele Relatiilor Internationale, am fost recomandata la Consiliul National al Femeilor, care avea nevoie de cativa oameni care sa stie sa scrie, sa vorbeasca si sa accepte niste reguli destul de severe.
Am lucrat la CNF multi ani. Desi e cea mai grea perioada din viata mea, mi-a placut foarte mult noi nu aveam ce sa facem in Bucuresti, fiecare plecam in alt judet, la sate, noi nu puteam sa luam hotarari, dar vedeam in ce masura femeile sunt respectate, daca e vreuna in consiliul primariei, daca exista o casa de nasteri, daca la gradinita au tot ce le trebuie. Astfel, fiecare contribuia ca lucrurile sa se amelioreze, nu mult, dar era o anumita grija.
Din pacate, la un moment dat, s-a intamplat un lucru neplacut. Elena Ceausescu a cerut sa se semneze doua decrete, impotriva avortului si impotriva divortului. Sotia lui Chivu Stoica, o inginera frumoasa din Petrila, Maria Manolescu, s-a opus: "Si asa femeile sunt inferioare, mananca bataie, rabda, fac copii pana nu mai pot. Cum sa le mai facem viata si mai grea?"
Se intampla la 21 august 1967. A doua zi Consiliul National al Femeilor a fost desfiintat. Gata! Un capitol si din viata Taniei Lovinescu, si a celorlalte colege, se incheia.
In aceste conditii, familia Taniei Lovinescu a fost lovita de un mare necaz. "Sotul meu avea 50 de ani, era atat de tanar si dintr-o data nu a mai stiut cine e, unde e, ce face. Am fost cu el la un doctor care a pronuntat un cuvant pe care nu-l auzisem in viata mea: Alzheimer. Acum il aud din pacate deseori. Am lucrat mult timp in presa, iar dupa 50 si ceva de ani am fost pensionata.
In zilele in care nu eram foarte fericita pentru ca se adunasera probleme, doi copii la scoala, sotul bolnav, nu-mi dau seama cum mi-a venit aceasta indrazneala, pentru ca eu ma consideram doar un gazetar de treaba, imi faceam meseria, am adunat poezii si am facut o carte care a starnit valuri, «Arpegii de toamna». In loc sa cante bucuria vietii, prezenta acea carte niste lucruri grave.
Spre mirarea mea, aceasta carte a aparut in acele vremuri. Incet, incet oamenii ma descopereau. Trebuie sa acceptati ideea ca unei femei mai in varsta, care nu era frumoasa, nu era tanara, avea copii, avea boli, o multime de necazuri, nu-i venea usor sa publice si ca in aceasta activitate a ei sa se implice alti oameni. Apoi, am scris o carte mai putin obisnuita, despre niste oameni, salariati la Ministerul de Comert Exterior, care au fost arestati si condamnati la moarte pentru ca avusesera legaturi cu strainii, pentru asta fusesera angajati, si nu se stie daca nu cumva au vandut niste secrete ale Romaniei.
Au existat oameni care s-au luptat pentru ei, i-au eliberat, s-au platit ceva bani, fapt este ca am scris «Aproapele meu» despre cativa dintre acesti oameni. In mod surprinzator, Editura Cartea Romaneasca, pe atunci condusa de Marin Preda, m-a chemat. M-am dus la el, eram topita, ma gandeam ca nu imi va publica deloc cartea. Marin Preda s-a uitat urat la mine si mi-a zis: «Ai vazut contractul?
Stii ce scrie in el?». «Da, 5.000 de exemplare.» «L-am modificat eu si scrie 25.000 de exemplare.» De altfel, Marin Preda mi-a aratat multa incredere si atunci, si-n alte momente, poate ca a simtit ca nu era atat vorba de talent, cat de calitatea unui om care nu voia sa se invarteasca, sa scoata ceva. Fapt este ca la Uniunea Scriitorilor, unde aveam sedinta in fiecare luna, m-am imprietenit mai mult cu cativa dintre oamenii de acolo. M-am simtit foarte bine cu ei.
Pana la Revolutie. Eu eram deja plecata din tara atunci. Am revenit dupa 12 ani. Intre timp au mai aparut carti in Romania, precum «Femeia lui Loth», care a aparut in alta tara a avut si o replica aici. A avut un mare succes".
"Sansa mea a fost", spune Tania Lovinescu, "pentru ca eu zic ca Dumnezeu ma iubeste, altfel nu as fi avut asa o viata complicata si interesanta, Aurel Giroveanu. El a vorbit cu Florin Bogardo, care avea nevoie de cineva sa compuna textele melodiilor sale. Bogardo era foarte pretentios. Fiecare litera, fiecare cuvant, de trei ori il intorcea sa fie perfect. In aceasta perioada, cu toata nenorocirea, primul nostru cantec a fost «Flori de camp, salbatice flori de camp, va regasesc mereu in calea mea, va adun si-n vasul de lut stramosesc va pun si din flori de campie un crampei de Romanie s-a nascut»...
Citeste continuarea articolului pe jurnalul.ro
Sursa foto: agerpress
"XXL", un roman de tot rasul... Costel Busuioc: "Acum invat sa cant. E o munca titanica"...
