Mărturii sfâșietoare din infernul Covid-19: „Cadavrele stau pe tărgi. Bolnavii așteaptă patul eliberat de cei decedați. într-o noapte au murit 17 oameni, toată secția are 17 paturi”
O asistentă medicală care lucrează la un spital din Statele Unite a făcut o mărturie cutremurătoare despre războiul nevăzut pe care îl dau cadrele medicale, în lupta împotriva coronavirusului.
Autor: Redacție a1.ro Publicat: Vineri, 10 Aprilie 2020, 18:34 | Actualizat: Vineri, 10 Aprilie 2020, 18:47Jennifer Cole a ajuns la New York pentru a ajuta, în calitate de asistentă medicală, pacienții infectați cu Covid-19. Totuși, dramele trăite de femeie și modul în care viața se desfășoară într-un spital, în aceste vremuri, par să depășească chiar și scenariul celei mai bune drame din toate timpurile.
Iată mai jos mărturia emoționantă a asistentei medicale, a cărui viață a fost marcată pentru totdeauna de un pacient bolnav de coronavirus:
„Am pierdut un pacient azi. Nu a fost primul și, din nefericire, nu va fi nici ultimul. Dar el era diferit.
Am fost asistentă la Urgențe toată cariera mea, însă la New York am ajuns pe secția de Terapie Intensivă. În acest moment, parcă tot spitalul a devenit un fel de Terapie Intensivă. Este nevoie disperată de asistenți medicali capabili să administreze medicație și să folosească ventilatoarele.
Pe aceeași temăAm avut grijă de acest bărbat în ultimele trei nopți, a fost o premieră pentru mine. La Urgențe nu ținem pacienții pentru mai multe ore.
DECESUL UNUI PACIENT, O CICATRICE PENTRU TOTDEAUNA
Cele două săptămâni petrecute în spital au fost foarte grele pentru el, însă aseară a fost cel mai rău. Am petrecut primele șase ore din tura mea în camera lui. Cu atâtea medicamente care îi curgeau prin vene, puse în perfuzii date la maximum, mă rugam ca doctorul să îi contacteze familia. „Nu va supraviețui”, mi-am spus.
Mărturia emoționantă a unei asistente din SUA, de la Terapie Intensivă
Bieții medici sunt atât de ocupați să alerge de la un pacient la altul și au mereu urgențe ce apar în fiecare minut. Tot ce îmi vine în minte era vocea mamei mele, care a plâns în timp ce mă urcam în avionul care m-a adus aici.
„Acei oameni sunt singuri, ai grijă mare de ei”, mi-a spus ea. Am fost singura persoană care a stat trei nopți la rând în camera acelui pacient, luptând cât am putut de tare ca să țin acest om în viață. Medicul a reușit să ia legătura cu familia și să le dea veștile legate de starea critică.
S-a decis ca, atunci când inima i se va opri în mod inevitabil, să nu încercăm să-l resuscităm. Nu mai era nimic de făcut. În cele din urmă, pacientul a pierdut lupta.
Eram doar eu și un coleg de camera, intubate, în patul de alături. Ușa de lemn a salonului ne ținea departe de restul lumii. Am chemat doctorul să vină și să anunțe ora decesului. Mi-am dorit atât de mult să spun familiei că nu a fost singur, eu am fost acolo.
Lupta împotriva coronavirusului naște drame în spitale
Am oprit perfuziile (atât de înfiorătoare unele dintre ele), am deconectat ventilatorul și am oprit aparatele. Nu l-am extubat, era prea mare riscul pentru personalul medical. Aparatul a fost luat de îndată ce am anunțat că nu mai e nevoie de el. E unul mic și portabil, dar de el depinde viața unui alt pacient, de la alt etaj.
Am fost ajutată să spăl pacientul decedat și să îl bag într-un sac special, un lux de care „beneficiază” doar cei care „ies” din Terapie Intensivă. Dincolo, cadavrele stau înghesuite pe tărgi, în timp ce pacienții așteaptă „locul de aur” pe care pacientul meu tocmai l-a eliberat.
O să vorbim despre lucrurile de la Urgențe într-o altă ocazie. Pacientul meu era clar sănătos și în puterea vârstei. I-am privit poza și am văzut în ea pe bunicul cuiva, tatăl cuiva sau soțul vreunei persoane. Nu e nimeni aici cu el. Mi se rupe inima pentru ei.
citește și: Telefonul mobil, armă pentru răspândirea coronavirusului! Ce aplicație pregătește România
LUCRURILE CELOR DECEDAȚI, ÎN PACHETE PÂNĂ LA TAVAN
Îi împăturesc puloverul de bătrân și îl pun într-un sac alături de obiectele personale. Mă întreb unde să pun aceste lucruri. Un coleg de serviciu deschide ușa către o cameră încuiată. Pungile etichetate sunt multe și aruncate până la tavan. Mi se frânge inima. Este vorba de toate lucrurile părinților decedați, care așteaptă ca un membru al familiei să le revendice într-o zi.
Cu câteva nopți în urmă am avut 17 morți într-o singură tură. Întreaga unitate are 17 paturi.
Acești pacienți sunt atât de fragili. Este un echilibru atât de fragil între respirație, tensiune arterială și funcțiile organelor vitale. Cea mai mică schimbare îi duce către moarte în numai câteva ore. Unele lucruri rămân chiar neînregistrate, în tot acest haos.
Pacienții sunt la fel, toți. Indiferent de vârstă, stare de sănătate, bogăție, familie sau putere, diagnosticul este același și procesul de boală este același. Și la fel și singurătatea. Pe etajul nostrum este un pacient care a supraviețuit desi fusese intubat. Are 30 de ani. L-am privit ca pe o mascotă a noastră, raza noastră de speranță că nu toată lumea de aici așteaptă să moară. Știu că mulți supraviețuiesc cu bine, dar de aici nu se simte așa. Mulți membri ai personalului medical sunt bolnavi. Noi, personalul dezastrelor, ne ținem măștile N95 lipite de față. Toți ne credem invincibili. Majoritatea personalului spitalului este bolnav. dar mă trezesc privindu-mi colegii, întrebându-mă care sunt cei slabi, știind în adâncul meu că nu toți vom supraviețui.
Un autobuz ne duce înapoi la hotelul unde suntem cazați, unde stă personalul medical care se ocupă de dezastru. Mergem printr-un Manhattan pustiu. Suntem la câteva blocuri de Central Park. Trecem pe lângă studiourile NBC, Times Square. Traficul este pustiu. Trotuarele sunt goale. Camera mea este la etajul 12. La ora 19:00 se pot auzi cei care merg în următorul schimb, pe următoarea tură.
Orașul acesta îmi fură și îmi rupe inima, simultan. Nu știam cu ce voi avea de-a face când am venit aici, dar se pare că sunt destul de multe!”