Cazul 285 de COVID, trauma din spital: "O tuse pe care nu vi-o pot explica... Îmi zdruncinau tot organismul"

Subprefectul de Covasna, Cosmin Boricean, povestește cu lux de amănunte prin ce a trecut după ce a captat virusul COVID-19. Acesta a fost al 285-lea caz din județ și a trecut prin clipe greu de imaginat pe patul de spital, conectat la oxigen și la perfuzii: "După câteva zile nu am mai avut vene pe braţe care să îmi susţină branulele şi am ajuns şi la cateter.â"

• Hai la masă, România! Noul sezon Chefi la Cuțite de vede duminica de la ora 20:00 și de luni până miercuri de la 20:30 numai pe Antena 1 și în AntenaPLAY
• Marele Premiu de Formula 1™ din Las Vegas e online exclusiv în AntenaPLAY! Vezi cursele în perioada 22 - 24 noiembrie 2024!

”Jurnal de pandemie COVID-19

Cazul 285 în judeţul Covasna – Experienta personală

În primul rând mă bucur să vă pot saluta pe toţi din nou. Sincer nu prea ştiu cu ce să încep...

Starea medicală:

Dragii mei, cu 2-3 săptămâni înainte să contactez boala, am fost internat pentru o intervenţie la un spital din Braşov, unde am efectuat şi un test Covid, care a ieşit negativ. Era a doua testare făcută de la începutul pandemiei. În următoarea perioadă am lucrat zilnic şi am interacţionat cu sute de oameni în tot judeţul. Mi-au trecut prin mână sute de documente din toate direcţiile. De fiecare dată, am încercat să mă protejez şi pe mine, şi pe cei din jurul meu. Consider că puteam să mă infectez de oriunde, în orice moment, cu toate măsurile preventive... pentru că suntem foarte expuşi. Cred că sunt multe persoane pozitive asimptomatice, care nici măcar nu ştiu că sunt purtătoare şi se află zilnic printre noi şi din păcate sunt tot mai puţini cei care respectă măsurile de prevenţie.

”Nu am putut mânca nimic solid în jur de 15 zile, doar lichide”

În ziua în care am aflat că un coleg din Prefectură a ieşit pozitiv, am mers, m-am testat şi am aşteptat rezultatul acasă în izolare. Dar îmi este imposibil să spun că eu l-am infectat pe el sau el pe mine, sau măcar că avem aceeaşi sursă de infecţie. Eu mă simţeam rău de 3-4 zile, am contactat medicul de familie care mi-a zis că pare a fi o infecţie a căilor respiratorii din cauza aerului condiţionat şi mi-a administrat tratament.

Nu am putut mânca nimic solid în jur de 15 zile, doar lichide. Lipsa gustului, lipsa mirosului, febră, dureri musculare, tot tacâmul. Am mai fost răcit la viaţa mea, dar asemenea simptome nu am avut de când mă ştiu.

”O tuse pe care nu vi-o pot explica. Îmi zdruncinau tot organismul”

Din păcate, după internare lucrurile s-au agravat... A apărut şi pneumonia la Computerul Tomograf.

O tuse pe care nu v-o pot explica, cu expectoraţii care îmi zdruncinau tot organismul şi mă ţinea treaz toată noaptea.

Dar cel mai grav... am ajuns conectat la oxigen, care în scurt timp a devenit indispensabil. Nu puteam să vorbesc sau să fac 2 paşi fără să obosesc, să mă sufoc.

Saturaţia de oxigen scădea drastic şi permanent. Astfel, după 3 zile am ajuns la terapie intensivă. Da, nici eu nu credeam înainte că poate fi aşa, dar vă rog să mă credeţi că este groaznic. Nu puteam decât să mă gândesc ca nu cumva fetiţele şi familia mea să ajungă să aibă aceleaşi simptome, pentru că nu ştiam cum vor rezista.

În rest... injecţii din toate poziţiile, medicamente multe, perfuzii şi mai multe (8-10-12/zi). După câteva zile nu am mai avut vene pe braţe care să îmi susţină branulele şi am ajuns şi la cateter. Au urmat 8-9 zile groaznice în care mi-a fost teamă de intubare în câteva rânduri. Apoi tratamentul a început sa îmi dea speranţe. După 12 zile am reuşit să ies de la terapie intensivă şi să mă întorc la infecţioase. Cu 10 kg de masă musculară mai puţin şi vlăguit.

Au trecut 29 de zile de la debutul simptomelor. După aproximativ 3 săptămâni am fost externat, începând acum o recuperare anevoioasă. Învăţ să respir, să merg, să mă odihnesc, să îmi recâştig capacitatea pulmonară. După 10 paşi stau 15 minute să îmi regăsesc suflul... după un etaj urcat... stau 25-30 de min şi tot aşa. Dar sunt printre cei norocoşi! Am şansa de a mă recupera!

Spitalul Judeţean din Sfântu Gheorghe:

Nu pot decât să port un imens respect pentru doctorii şi personalul din ATI şi nu numai, pentru că i-am văzut cu câtă dăruire, pasiune şi abnegaţie îşi tratau toţi pacienţii. Şi cu multă omenie, compasiune şi cu vorbe bune. Nu ai cum altfel să vii şi să te expui zilnic în prima linie ştiind că te poţi îmbolnăvi în orice moment şi apoi să mergi acasă la familie. Singurul lucru pe care îl regret este că nu îi voi recunoaşte pe toţi pe stradă, să le pot mulţumi de fiecare dată, deoarece aici am fost tratati de „cosmonauţi”, am auzit doar voci calde şi am întrezărit priviri prin vizieră. Ne tratau nişte „combinezoane” pe care curgeau apele, şi care acasă sunt părinţi, bunici, soţi, copii, fraţi iar în spital toată această dimensiune dispare. Dar sunt Oameni cu vieţi şi cu probleme ,ca fiecare dintre noi!

Le mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce fac zilnic.

P.S.: Fără a spune că este totul perfect în Spitalul nostru (am fost internat şi la alte spitale din afara judeţului), dar de la igienă, mâncare, condiţii, până la circuite sau atenţia cadrelor medicale, nimic din ce am văzut la alţii nu s-a ridicat la standardele de la noi.

Media: Ştiu că pentru o parte (mică) a presei această ştire a venit ca pâinea caldă... nu a mai contat pacientul 285, ci numele, poziţia, ştirea. Lor vreau să le transmit că în saloane eram toţi pacienţi în pijama, cu dureri, cu suferinţe, cu luptă multă. (Cei asimptomatici sunt mai norocoşi). Şi la fel suntem şi în viaţă, simpli oameni trecători şi mai târziu, în faţa lui Dumnezeu, la fel. Celor cu o atitudine decentă nu pot decât să le mulţumesc pentru înţelegere, răbdare şi compasiunea nedisimulată.

Epilog: Fiecare este major şi liber să creadă şi să facă ce doreşte. 20 de zile ţintuit într-un pat al suferinţei îţi dau timp şi şansa să gândeşti mult, să analizezi multe lucruri, să iei decizii pentru viitor. Până la urmă, nimic nu e întâmplător. Cine doreşte să mă asculte, vă rog să încercaţi să vă protejaţi cât mai mult pe voi, familiile voastre, pe prietenii voştri. Acest virus pervers există printre noi şi loveşte necruţător! Şi încă ceva. Da... mor mai mult oameni cu boli asociate... dar nu uitaţi că şi cu acele boli pre-existente, pacienţii ar mai putea trăi 2, 5 sau 10 ani dacă nu ar contacta nenorocirea asta!

Mă bucur că eu am reuşit să trec cu bine peste această încercare cu ajutorul medicilor, al familiei, al prietenilor şi mai ales al lui Dumnezeu.

Doresc să le mulţumesc din suflet şi să le doresc multă sănătate tuturor celor care m-au sunat, mi-au scris şi m-au căutat, celor care s-au rugat pentru mine si pe care i-am simţit aproape (români, maghiari, romi, saşi). Şi să îmi cer scuze faţă de ei pentru că de multe ori nu am reuşit să răspund, să vorbesc... îmi era imposibil în momentele acelea.

Şi vreau să le mulţumesc şi celor care s-au bucurat, care au urmărit „telenovela” aşteptând deznodământul, celor care au jubilat pe marginea evenimentului (plăcut pentru ei) şi doresc să le transmit că şi datorită lor am reuşit să mă vindec şi chiar nu sunt supărat pe ei. Nu am dreptul să fiu supărat pe nimeni. Fiecare are sufletul pe care i l-a lăsat Dumnezeu.

Vă doresc multă sănătate tuturor şi abia aştept să ne revedem! Respectând măsurile de prevenţie, evident!

Cu prietenie şi respect,

Cosmin.”