Cultura pentru haine si accesorii vechi sau retro si pentru lucruri „second hand" ponosite, mirosind a naftalina a ajuns pe primul loc in alegerea publicului amator de targuri si chilipiruri, cel putin in Bucuresti.
Deja mie mi se pare o manifestare alarmanta. Acest fenomen a avut amploare in America, acum vreo 20 de ani, a fost ca un „trend" (dar la alt nivel de perceptie) lansat de nume ca Dita von Teese sau Kate Moss dar, in Romania, a atins cote nebanuite si nelimitate.
Pare mai accesibil, mai ieftin si mai simplu de achizitionat sau tinerii de 18-25 de ani nu pot trai decat cu nostalgia bunicilor? Sau, pur si simplu comorile din pod si din lazile de zestre ale parintilor fac din cultul „vintage" un mijloc de castig si, automat, convertirea la acest stil de viata? Nu spun „nu pentru vintage"!
Mi-ar placea sa am cate o piesa Chanel, Givenchy sau Dior sau orice unicat din anii '20-'30, mi se pare cel mai rafinat lucru, mi se pare ca asta inseamna STIL. Dar nu pot sa inteleg cum sa vii la targuri si sa iti alcatuiesti garderoba din haine vechi si purtate, inoculandu-ti ideea ca fac parte din curentul „vintage". „Vintage" nu inseamna asta!
„Vintage" inseamna unicate, piese de cea mai buna calitate din materiale rare, artizanale, inseamna haute couture semnat de creatorii vremii. Vintage inseamna anii 1920-1980 si, da, este un fenomen pe care il apreciez si il ador dar cu masura.
Week-end-ul trecut, am participat (in premiera) la un targ de design (cum mi-a fost descris in prezentare), unde ma asteptam sa particip alaturi de alti designeri. M-am gandit la nou si la contemporaneitate.
Aflat la editia a 7-a, intr-o vila veche, frumoasa, targul a gazduit multi expozanti de haine si accesorii vintage (unele chiar de foarte buna calitate), iar publicul a venit exact pentru asta. Cu stupoare am constatat ca nimeni nu se astepta sa gaseasca ceva nou, culori, linii, materiale moderne, de avangardism nici nu se pune problema. Totusi, pentru mine, a fost interesant ca experienta si perceptie.
Am inteles de ce nu am vazut expozanti tineri designeri care isi prezinta colectiile de doua ori pe an, am aflat povesti de culise si povesti ale oamenilor care participa la fiecare targ de acest fel (indiferent de loc si de nume) si acum stiu de ce hainele cu forme si croiuri contemporane stau in showroom-uri sau zac in ateliere si de ce pentru fiecare designer trebuie sa existe doua colectii: una de prezentare, personala, exclusivista si una pentru public, accesibila si apropiata de aceasta hipnoza pentru „vintage".
Eu nu am avut nimic vintage, gentile mele erau expuse asa, cam ca la muzeu, unul contemporan. Am avut un public restrans dar m-a surprins si l-am surprins pentru ca, pana, la urma, inspre finalul celor doua zile de targ, am realizat si scopul prezentei mele acolo: acela de a-mi gasi, din publicul aparent greu de imaginat, publicul meu! Si faptul ca, printre amatorii de „vintage" cu orice pret, mi-am gasit si eu destul de multi consumatori de stil „non vintage", a fost cea mai mare realizare.
De fapt, daca ma gandesc bine, cele doua zile au fost feerice, au fost ca intr-un spectacol bun de teatru, fascinant, cu personaje, parca venit din piesele lui Eugen Ionesco.
Mi-am gasit un public abstract dar, paradoxal, extrem de real, daca stau sa-l analizez dincolo de asteptari. De la doua fetite de 4 ani, care s-au batut efectiv pe cartile mele de vizita, pana la barbati foarte boemi (de 28-35 de ani), mahmuri, veniti de dimineata cu cafeaua in mana, direct din club, bucurosi ca exista cineva care face si genti barbatesti „cool" sau „marfa", pana la doamne rafinate de 65 de ani, care isi cunosteau exact stilul.
Mi-as dori un targ de design contemporan unde sa participe toti designerii romani consacrati sau debutanti care ar putea atrage si educa un public larg, intr-un singur loc, nonconformist.
Poate ca asa, cultul pentru „all vintage" ar intra intr-o alta forma de ma¬nifestare, mai rara si mult mai cautata, implicit apreciata la adevarata ei valoare.
Citeste jurnalul.ro
