Sa refuzi orice mijloc de transport in favoarea mersului pe jos, cu o harta in mana si o camera foto atarnata de gat. Sa mergi pur si simplu, cu toate simturile deschise, ca niste antene de radar.
Sa vezi enorm si sa simti monstruos. Sa te lasi surprins - fara prejudecati, manat doar de o curiozitate gurmanda - la fiecare pas de ceea ce descoperi, fie ca este un palat, un parc, o cafenea sau pur si simplu un colt de strada ori un personaj pitoresc.
Sa adulmeci aromele unice ale orasului, sa-i respiri textura atmosferei, sa-i descifrezi sunetele, sa-i gusti mancarurile, sa-i bei cafelele, sa-i privesti oamenii, sa-i "citesti" personajele. Sa devii o parte anonima din spectacolul metropolei. "To blend in."
Sa cauti diferentele subtile intre momentele zilei, intre anotimpuri, intre orele cu soare si cele cu ploaie ori intre diferitele strazi si zone.
Sa ignori obiectivele turistice iconice a caror celebritate a facut inconjurul lumii de mult. Doar sa mergi, sa privesti, sa mirosi, sa asculti, sa simti... Sa detectezi lucrurile insolite pe care locuitorii nu le mai percep de mult si pe care turistii normali nu au timp sa le vada.
In loc sa te culci devreme seara - ca sa nu ratezi micul dejun inclus in pretul de cazare - sa haladuiesti pana noaptea tarziu pe strazi, ca dimineata sa te trezeasca timpul acelui oras, cu ritmurile, sunetele si cu lumina lui.
Decat sa-ti bei cafeaua cum vor altii, mai bine sa stai la fereastra deschisa fumand, cu capul abia scos de sub robinetul cu apa rece.
Si decat sa te irite conversatiile matinale, politicoase si stupide ale turistilor, mai bine sa privesti spectacolul hipnotic al strazii... pana ce nevoia unei cafele te va duce ca teleghidat in vreo cafenea savuroasa pe care ieri nu o vazusesi.
Sa mananci atunci cand ai chef, si nu la ore fixe. Si cand ai nevoie de o clipa de odihna, sa te opresti la prima terasa care-ti iese in cale. Sa-ti pierzi timpul pe la dughenele cu suveniruri turistice kitsch, de unde nu cumperi niciodata nimic...
Pentru mine, deocamdata, orasul ideal pentru o astfel de hoinareala este Parisul.
Dupa sase calatorii, mai scurte sau mai lungi, singur, cu familia, cu prietenii sau doar cu sotia, marturisesc: nu am calcat in Louvru, dar am petrecut mai multe ore pe aleile din Gradinile Tuilleries.
Nu am intrat in Catedrala Notre-Dame, dar m-am amuzat copios de expresiile de pe fetele turistilor care stateau ore in sir la coada. Am strabatut in schimb, intr-o jumatate de zi, tot Bois de Boulogne, de la Porte Maillot pana la Porte D'Auteuil.
Am revenit de fiecare data pe aleile unei bijuterii peisagistice numite Parcul Monceau. Am refuzat sa stau la coada sa ma plimb cu vaporul pe Sena sau sa ma sui in Turnul Eiffel, dar am strabatut malurile raului, admirand pictorii amatori sau vanzatorii de carti si ilustrate vechi.
Am intrat in Bazilica Sacre-Coeur numai fiindca ploua strasnic, in schimb am luat un pranz fabulos in vechiul restaurant Chez Plumeau, in Place de la Calvaire - unde odinoara trageau chefuri pictorii impresionisti.
Am ratacit multe ore pe stradutele inguste si abrupte din Montmartre. Si am facut mii de imagini, la care ma uit mereu.
Parisul este ca un drog. Chiar dupa prima vizita devii dependent. Tratamentul nu este sa locuiesti permanent aici, ci sa revii la intervale regulate, ca sa-ti iei "doza". Pur si simplu hoinarind.
Citeste jurnalul.ro
Pattaya, o lume intreaga la picioarele turistilor... Relaxare si traditie: oazele Tunisiei...
