Live acumFilm: Homefront: Orasul fara legi
Prime Time 20:30Poftiti pe la noi: Poftiti la circ

30 de slujbe pe zi. 7 minute / mort. ”Dumnezeu nu există! Și nici nu a existat! Clar?”

Cimitirele din Madrid primesc, de când cu pandemia de coronavirus, câte 120 de morți pe zi. Sună sinistru, dar media la o slujbă e de 7 minute pentru fiecare suflet plecat. Preoții au același discurs, totul merge pe bandă rulantă. Familiile fac poze cu locul nișei în care e depozitat defunctul. Să nu uite, să știe unde să vină să se roage, pentru că peste tot cineva plânge și jelește

Rudele celor plecați fac poze, să nu uite unde să vină să se roage. Pare sinistru, dar cimitirul se modifică pe zi ce trece...

Când aude zgomot de motor, părintele Jose Luis Saenz, din Cimitirul de Sud al Madridului, pune mâinile pe genunchi, se împinge în ei și se ridică. Mașina aduce o doamnă trecută la cele veșnice la 100 de ani. Coronavirus. Potrivește masca pe față, apoi întreabă șoferul:

- ”Cineva din familie”?

- ”Nu, nu cred că vine careva”!

- ”Bine. Deschide partea din față”!

- ”Senor, am înțeles că e mai bine să nu”...

- ”Deschide, te rog!”, zice preacucernicul.

Un sicriu de lemn, modest. Afară e frig. Plouă în acest final de martie. Părintele spune slujba puternic, din toți plămânii, spre a acoperi zgomotul picăturilor ce dansează pe copârșeu. Rostește clar numele defunctei. Face semnul crucii. Gata! Slujba e scurtă și seacă. Undeva la 7 minute. Șapte minute per mort. Sinistru, nu? Din spate, pe aleea ce urcă serpuit, se aud alte zgomote. Mașinile mortuare așteaptă. Crematoriile lucrează 24 de ore din 24...Spania a depășit China la numărul de victime cauzate de COVID-19.

Din 9 martie 2020, cimitirele madrilene ”primesc”, zilnic, câte 120 de suflete urcate la cer. Anul trecut, pe vremea asta, nu erau mai mult de 20. La incinerare, numărul a crescut de la 30 la 70.

Părintele flutură două foi, pline cu nume. Isabel, 83, Angel, 88, Manuel, 81, Manuela, 108. ”În 20 de ani de preoție, cred că o singură dată, hai, poate de două ori, am uitat numele defunctului. Acum, cu 30 de înmormântări pe zi, mă mai zăpăcesc”, recunoaște și bagă un ”Ave Maria”. ”Mă simt ciudat. Dacă-l uit, îl citesc de pe foaie, cu glas tare, de patru ori, așa, ca pentru iertăciune”...Înainte mai avea vreme să arunce un ochi pe cărțile preferate. Mai un Platon, mai o escatologie, doctrină ce vorbește de posibilitatea existenței după moarte. Acum, însă...

Pandemia a schimbat ritualurile îngropăciunii. Doar trei scaune. Ce e asta, unde s-a ajuns? Cei care vin nu scot o vorbuliță. Cei care vin transmit pentru ”restul lumii” slujba, și așa scurtată, prin videoconferință. Cei care vin poartă măști, ochelari de înotător și mănuși. Cei care vin stau la distanță de doi metri unul de celălalt. Spania înmormântează pe repede-înainte. La 24 ori la 36 de ore de la deces, gata, ai trecut la loc cu verdeață.

Encarna are 55 de ani. Azi își înmormântează mama, decedată de coronavirus la 88 de ani. Săptămâna trecută ambii părinți s-au simțit rău. I-a innternat în spital. Acum două zile au sunat-o să-i spună că femeia s-a dus. A rezolvat, într-o fâlfâire de aripă, actele, apoi i-a rugat pe cei de acolo să nu-i anunțe tatăl de deces. ”Dacă află că iubirea vieții lui s-a dus, se duce și el”, le-a zis.

”Viață eternă”. ”Salvare”. ”Paradis”. ”Speranță”. Cuvinte rostite la fiecare slujbă. Și ”Marisa, Marisa”. E numele soției decedate. Soțul, undeva pe la 80 de ani, a venit s-o conducă pe ultimul drum. E orb. ”Ne-am iubit juma' de secol”, spune. Nu vede câmpul verde, unde Marisa a lui se va odihni. Se sapă non-stop. ”120 de muncitori de aici, din cimitir, sunt în șomaj, așa că cei care au rămas au mult de muncă”, justifică părintele.

30 de slujbe pe zi. 7 minute / mort. ”Dumnezeu nu există! Și nici nu a existat! Clar?”

Când dimineața e gătată, Jose Luis îl lasă pe Eduardo Batubenga, un frate congolez, să oficieze în continuare. El merge, de la ora prânzului, la crematoriu. Duce cu el o cutiuță mică. Acolo are de mâncare. E și el om, nu? Muritor...Pe drum mai vede alte sicirie. Le binecuvântează din mers.

Ok, azi a făcut o excepție. Într-o capelă mică și rece, odihnește un siciriu. E al unui bărbat de 60 de ani. Coronavirus. Fiica, tristă și cu ochii plânși, l-a implorat s-o mai lase să stea cu el măcar o oră în plus.

Părintele vorbește acolo, în fața măsuței cu picioare. Ușile de la crematoriu urmeză să se deschidă.

- ”Înainte să închid ușa, mă rog pentru odihna sa, dar nu cea din moarte, ci cea din viața veșnică, pe care numai Dumnezeu o poate da! Acum, îmi pare rău, trebuie să închid!”

- ”Vreau să văd dacă este tatăl meu”, spune fata.

- ”Este”, răspunde preotul, calm.

- ”Să-l deschidă!” Deschid puțin sicriul. E tatăl ei. Mai mult împinsă de preot, iese afară.

- ”Dumnezeu nu există. Și nici nu a existat vreodată! Claro?”

În alte vremuri, părintele Jose Luis i-ar fi răspuns...

Recomandari