Astăzi, Bucureştiul se zbate într-o luptă continuă între vechi şi nou, tradiţional şi modern, opulenţă şi mizerie, iar asta îi dă un aer aparte, apreciat de foarte mulţi turişti străini. Cu zeci de ani în urmă, oraşul se mândrea cu unul dintre cele mai frumoase şi mai aglomerate bulevarde din ţară: Calea Victoriei.
2.700 de metri. Atât măsoară Calea Victoriei de la un capăt la celălalt, fiind încununată cu zeci de clădiri istorice. Deşi e circulată zilnic de mii de oameni, povestea din spatele acestei artere încă e necunoscută pentru mulţi dintre ei.
Înainte de domnia lui Constantin Brâncoveanu, strada era formată doar din bucata dintre Cercul Militar şi Piaţa Victoriei, numele ei fiind Drumul Braşovului. Porţiunea cuprinsă între Piaţa Naţiunilor Unite (fostă Piaţa Senatului) şi bulevardul Regina Elisabeta era cunoscută, în acea vreme, sub numele de Uliţa Mare spre Sărindar, pentru că ducea către biserica Sărindar, aflată pe locul pe care astăzi este Cercul Militar Naţional.
Strada rezultată din unirea Drumul Braşovului cu Uliţa Mare spre Sărindar a fost deschisă în anul 1692, de către domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, fiind pavată cu trunchiuri de copaci, motiv pentru care noua cale a primit denumirea de „Pod”: Podul Mogoşoaiei. Aceasta a fost construită pentru a asigura o cale de legătură între moşia voievodului, Mogoşoaia şi palatul domnesc, amplasat în apropierea Curţii Vechi.
Noua arteră devine drumul principal al oraşului, de-a lungul ei construindu-se case boiereşti, biserici, hanuri, hoteluri, prăvălii, magazine de lux, cafenele şi instituţii de stat. La începutul secolului al XVIII-lea, strada era luminată cu „şomoioage îmbibate cu păcură sau răşină”, în timpul domnitorului Grigore Ghica a fost pavată cu piatră, iar în 1882 au apărut primele instalaţii electrice din Bucureşti, în faţa Palatului Regal de pe Calea Victoriei.
Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) la 1869 – aproximativ amplasamentul Teatrului Odeon de azi – şi, mai departe, spre Piaţa Sărindar - Sursa foto: www.bucurestiivechisinoi.ro
După ce, pe 8 octombrie 1878, armata română îşi face intrarea triumfală în Capitală, în urma victoriei din Războiul de Independenţă, Podul Mogoşoaiei primeşte numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent.
Fostul Pod al Mogoşoaiei, modernizare fără precedent în jurul lui 1900: au apărut Palatul Poştelor (actual Muzeu Naţional de Istorie, stânga) şi Casa de Depuneri (CEC-ul mare, dreapta). - Sursa foto: www.bucurestiivechisinoi.ro
În perioada comunistă, artera îşi păstrează numele primit în anul 1878 şi devine sursă de inspiraţie pentru regimul în construirea unei noi străzi (1980), atât ca nume, dar şi ca însemnătate, numită Calea Victoriei Socialismului.
Bulevardul Victoria Socialismului începea la Casa Poporului şi se termina la Piaţa Alba Iulia
Pasajul Macca-Villacrosse - bijuteria de pe Calea Victoriei
La intersecţia dintre Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) şi Strada Lipscani se afla, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Hanul Câmpineanu, proprietar fiind comandantul Ioan (Iancu) Câmpineanu (1798 – 1863). După moartea părinţilor săi, acesta a vândul hanul lui Petrache (Petros) Serafim şi fratelui său, Dr. Ioan Serafim.
În 1843, Xavier Villacrosse, un arhitect catalan care îşi făcuse studiile în Franţa şi care fusese numit arhitect şef al oraşului Bucureşti, s-a însurat cu Polixenia, fiica lui Petros Serafim. Acesta şi-a împărţit averea, partea din Strada Caraghiorghevici (azi strada Eugen Carada), care cuprindea hanul, fiind dată ca zestre fiicei sale Polixenia. Hanul, numit Vilacrosse, a funcţionat ca atare până la realizarea pasajului.
Ziua blestemată în care Bucureştiul a ars din temelii din cauza unui copil de 11 ani! Pământul s-a răcit de abia după o săptămână
Proiectat de mâinile pricepute ale arhitectului Felix Xenopol, pasajul a fost terminat în 1891. El are două ramuri care pornesc din Calea Victoriei şi se unesc înainte de ieşirea în strada Eugen Carada. Partea dinspre strada Lipscani a pasajului a fost numită ''Villacrosse'' în amintirea arhitectului Xavier Villacrosse și a hanului omonim, iar a doua ramură poartă numele lui Mihalache Macca, cumnatul constructorului pasajului, Felix Xenopol.
Pasajul avea menirea de a lega Banca Naţională de cea mai intens circulată arteră comercială din acea vreme şi, de asemenea, avea la parter locuri pentru mici magazine.
Între anii 1950 și 1990, construcția a purtat numele de ''Pasajul Bijuteria'', după specificul magazinului aflat în vecinătate.
După 1990, pasajul și-a reluat numele inițial de "Macca-Villacrosse". În prezent, aici există diferite restaurante, printre care un bar cu teme egiptene, o cafenea și un bistro, un restaurant chinezesc, o bijuterie de lux, un amanet și un magazin numismatic.
Pasajul Macca-Villacrosse, vedere din interior
Citeşte şi:
