În ultima zi de mai 1410, aproape de zidurile Barcelonei, Regele Valenciei și Siciliei, Martin I de Aragon, își dădea obștescul sfârșit, după o criză prelungită de râs. Unii vorbesc despre pestă, alții de o indigestie, dar documentele păstrate arată că ”un ceas s-a hăhăit, după care a acuzat dureri în zona inimii”, ceea ce ne arată că râsul poate fi, uneori, dăunător sănătății. Extrem de dăunător!
E ultima zi de mai din 1410, când Martin I, regele Aragonului, al Valenciei, al suflării Mallorcăi, conte de Barcelona, dar și stăpân peste toată Sicilia, șade la masă. Unul dintre apropiați spune o glumă. Se lasă cu râsete prelungite. Monarhului îi place, are un sfert de oră de când nu se poate opri. O ține așa mai bine de un ceas. La un moment dat, zice că-l ”înțeapă” inima. Nițelușă apă peste față și, până ca vraciul să ajungă, e mort. Mort de râs!
Martin nu fusese orișicine. Domnise peste Aragon, nobilimea din Zaragoza îl iubea. Condusese două ”cruciade”, contra maurilor, în Nordul Africii, între 1398 și 1399. Adept al păcii, suferise de pe urma faptului că nu putuse lăsa moștenitori: fiii săi pieriseră, iar încercarea de a-l ”legitima” drept urmaș pe nepotul bastrad Fadrique de Luna dăduse greș.
Pe 31 mai 1410, Martin I se află la mănăstirea Valldonzella, în afara zidurilor Barcelonei. Chermeză puternică. Se pune pe râs. Moare aproape de ora 22.00. Unii vorbesc despre pestă, alții despre complicațiile cauzate de obezitate, câțiva istorici merg pe mâna unei otrăviri. Dar regelui îi cedase inima, după o repriză intensă de chicoteală. Semn că se poate muri de râs. La propriu!
