4 martie 1977, ziua în care istoria României s-a schimbat. Un cutremur de 7,2 grade producea moartea a 1570 de persoane, lăsând în urmă munţi de moloz, ruine, un oraş distrus. Mărturiile unei supravieţuitoare sunt cutremurătoare...
La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au înregistrat la București, unde peste 33 de clădiri și blocuri mari s-au prăbușit. Dintre ele, blocul Scala a fost unul dintre cele mai afectate. Printre ei se afla şi Ioana Ionescu, pe atunci o tânără studentă de 25 de ani. Femeia a acordat un interviu pentru ziarulring.ro, în care a povestit tot coşmarul prin care a trecut atunci.
Sursa foto: ziarulring.ro.
„Pe 4 martie 1977 era o zi frumoasă. Fusesem în oraş să-mi vizitez o prietenă şi m-am întors acasă, în blocul Scala, pe la ora 21.00. Peste câteva zile urma să mă mut. Îmi contractasem un apartament în Drumul Taberei. Eu locuiam la etajul 11, iar mătuşa mea la etajul 5. În seara aceea mă invitase să dorm la ea însă eu am trecut întâi pe acasă să-mi iau pijamaua. Eram sub duş când a început cutremurul. Mi-am tras halatul de baie pe mine şi am avut intenţia să fug spre uşă, dar m-am speriat. Auzeam cum cade blocul. Pe culoar cineva striga. Mi-au rămas în minte imagini ca nişte flashuri. Mozaicul de pe jos din baie parcă fierbea. Apoi s-a stins lumina. Simţeam cum cad etajele”, a povestit Ioana Ionescu.
„Am căzut de la etajul 11 la etajul 1”
„Am avut noroc că am rămas pe tocul de la uşă. Bucăţica aceea de lemn, de numai câţiva centimetri, cred că a fost şansa mea. Am căzut de la etajul 11 la etajul 1. Practic blocul Scala a căzut ca un tort pe strada Rosetti. Şase ore am stat sub dărâmături. Am fost conştientă şi îmi părea rău că mor. În minte mi se derulau amintiri de când eram copil, elevă, imagini cu părinţii sau din liceu. Nu m-am gândit că mă va salva cineva.
La un moment dat am auzit vocea vecinului care mai devreme ţipa pe hol. Era prins sub dărâmături şi striga. Când am auzit zgomote, mi-am dat seama că armata l-a salvat pe el. Abia atunci am prins curaj şi am început să strig şi eu. Totuşi, am avut noroc că am fost sub cărămizi, nu sub planşeu. Am conştientizat că îmi curge sânge pe gură pentru că îi simţeam gustul sărat. Paradoxal, dar nu mă durea nimic.
La un moment dat am întrezărit o lumină de lanternă. Eu aveam un metru de moloz peste mine. M-au văzut greu. Însă nu mă puteau scoate uşor pentru că aveam picioarele prinse sub o grindă. M-au pus pe targă. Tremuram. Pierdusem sânge şi eram în colaps. Mi-au dat nişte pastile. Calmante, probabil, şi m-a dus Salvarea la Spitalul Floreasca”, îşi aminteşte doamna Ionescu, potrivit ziarulring.ro.
Femeia a fost operată de o echipă de medici din care făceau parte Monica Pop, Nicolae Staicovici, Mihai Cinta şi anestezistul Radu Briciu.
„M-am trezit pe 5 martie la Spitalul Militar”
„Erau tărgi peste tot şi trupuri ciopârţite. Mi-o amintesc pe doamna profesor Pop printre răniţi. Le lua pulsul. Când a ajuns la mine a spus că pot fi salvată. M-au dus în sala de operaţii şi nu-mi amintesc decât o lumină obscură şi faptul că le-am cerut medicilor o doză mai mare de anestezie. M-am trezit pe 5 martie 1977 la Spitalul Militar, pe hol, pe o targă. Când am deschis ochii am văzut de jur împrejur doar răniţi şi mult sânge. Când m-au mutat în salon era lângă mine o doamnă care avea capul crăpat şi o coseau pe viu. Două luni am stat internată. Avusesem hemoragie internă”, povesteşte doamna Ionescu.
După cutremur, Ceauşescu a ordonat ca Bucureştiul să se ridice "din morţi" cât mai repede cu putinţă. Blocul Scala a fost construit din nou, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...
CITEŞTE ŞI:
Ultima zi din viața lui TOMA CARAGIU: ”Ce te uiți așa la mine de parcă ți-ai lua adio?”
