La 1878, Alexandru Vlahuță, cel cu ”România pitorească”, se căsătorește cu Ida Pagano, fiica profesorului său de limbă italiană. Deși divorțează de aceasta la începutul lui 1885, pe 10 noiembrie se naște Margareta, fiica sa. Se va lua cu I.D. Ștefănescu, istoric de artă și bizantinolog vestit. În 1902, când împlinește 17 ani, tatăl său așterne câteva rânduri. Sunt unele dintre cele mai frumoase din literatura noastră, un fel de ”If” al lui Kipling. O roagă să fie bună, să aibă răbdare, să tragă învățătură din durerile altora și, de poate, să-și păstreze și la 50 de ani, sufletul senin de la 17...
Vlahuță s-a stins pe 19 noiembrie 1919, la București. Margareta a trăit până-n martie 1975. A fost coborâtă la cele sfinte, alături de soțul său, în cimitirul Mănăstirii Agapia, acolo unde tatăl a scris și a viețuit.
Margareta Vlahuță, la 15 ani, portret de marele Nicolae Grigorescu
Margareta, la 15 ani. Portret de marele Nicolae Grigorescu
„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte <<pere mălăieţe>> care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită"…
"A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora".
"Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!"
"Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată".
"Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi"
Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă
Când ai împlinit şaptesprezece ani”
