Adrian Paunescu, vinovat de prea multa iubire

Maine, impreuna cu Jurnalul National, apare romanul "Vinovat de iubire" semnat de Adrian Paunescu, o carte de colectie daruita cititorilor "dupa 20 de ani". Un sanatoriu in munti si doi barbati care poarta acelasi nume, Andrei Ionescu, si care impartasesc un destin comun. Despre povestea acestui volum, scris in anul care a urmat Revolutiei din decembrie 1989, despre tradare, nerecunostinta si, mai ales, despre iubire am stat de vorba cu scriitorul Adrian Paunescu

Publicat: Luni, 19 Iulie 2010, 00:00 | Actualizat Marti, 03 Iulie 2012, 20:25

● Jurnalul National: Ce inseamna pentru dumneavoastra publicarea acestui roman, acum, la 20 de ani de la momentul cand l-ati scris?

● Cat de mult absoarbe si tradeaza un roman din biografia autorului? Mai mult decat poezia?
● Nu stiu daca e general valabila aceasta idee, nu stiu daca toti autorii transcriu experientele personale... Si asta o spun cu precizarea ca mai am inca doua carti scrise anterior, una in 1978, "Crima fara pedeapsa", si alta in 1980, "La cules de porumb", in care nu e atata experienta personala, cat experienta de constiinta a mea, in epoca. In schimb, "Vinovat de iubire" este in mare masura si viata mea.

● Daca romanul ar fi aparut atunci, mai aproape de Revolutie, metaforele textului, dincolo de povestile de iubire, ar fi putut fi decriptate altfel decat astazi?
● Nu ma pot pune in locul altora, dar pot spune cu precizie ca momentul era la fel de bun si atunci pentru o asemenea tragedie. Fiindca, pana la urma, peste povestile de dragoste apare cea mai cumplita dintre toate tragediile umane, si anume nerecunostinta: la binele pe care i-l face medicul Andrei Ionescu, pacientul Andrei Ionescu si un alter ego al medicului raspunde cu condamnarea la moarte... Si e chiar o chestiune personala aici, pentru ca eu am trecut prin foarte multe asemenea experiente, cu oameni pe care i-am salvat, pur si simplu, in epoca trecuta si care au devenit principalii mei acuzatori la inceputul anilor '90. Dar, dincolo de acestea toate, cred ca importanta e contopirea dintre tragedia politica si iubirea considerata fara ipocrizie. Ca, de fapt, asta este ce simteam cel mai mult in '90 si ce resimt azi. Si anume nevoia de a izbi ipocrizia, nevoia de a renunta la aceste perdele care ne acopera si ne fac din ce in ce mai straini de noi insine. Este in subsidiar o incercare de punere a lucrurilor asa cum sunt ele, chiar prin naturalism, prin cele pe care de obicei oamenii nu le scriu. A trebuit sa scriu lucrurile asa cum au fost si am gasit intelegere si la Editura Curtea Veche, niste oameni foarte seriosi, cu care am avut dialoguri, au avut observatii, le-am acceptat pe unele, in altele dreptatea a fost de partea mea... A fost, intr-adevar, o atmosfera foarte buna de lucru.

Articolul continuă după reclamă

● Exista un moment in carte, chiar inainte de acel 22 decembrie pe care il descrieti, in care apar cuvintele: "Va aparea libertatea, dar va muri dreptatea". E o profetie care s-a implinit?
● E o observatie interesanta. Daca ati tinut minte asta inseamna ca, intr-adevar, s-a implinit profetia mea. A aparut intr-adevar libertatea, dar a murit, intr-adevar, dreptatea. Nu mai intereseaza pe nimeni. Ba, mai mult, constat la 20 de ani ca nu mai exista, spre exemplu, nici macar preocuparea pentru statul social de drept. Nu mai exista preocuparea pentru aceasta dimensiune care e singura in masura sa miste popoarele si oamenii. Pentru ce ar face ei industrii, pentru ce ar face performanta in economie, daca n-ar trage din acestea niste drepturi sociale, niste drepturi culturale, niste drepturi pentru copiii lor?! Da, a murit dreptatea!

Citeste interviul integral pe jurnalul.ro