- Jurnalul National: Jucati in "Secta femeilor" la Nottara, un spectacol aniversar care, de asemenea, v-a fost dedicat. A fost un moment special pentru dvs...
- Sebastian Papaiani: Gandul meu a fost in cu totul alta parte, nu la spectacolul aniversar, ci la spectacolul in sine. Si am avut aceleasi ganduri pe care le-am avut si inaintea altor spectacole. Ganduri de teama, de trac (...). Spectacolul este despre dorinta de imbogatire care traverseaza pentru unii oameni un drum foarte pacatos, incepand cu minciuna, cu furtul, cu inselatoria. Se spune ca, in fata banilor, toti suntem egali si toti suntem nebuni. Eu, Papaiani, nu sunt nebun. Nu cred ce spun astia, ca toti ne aplecam in fata banului. Eu nu ma aplec. Nu-mi trebuie. Am altceva in fata caruia ma aplec. Sentimentul de iubire, bunul gand, prietenia. Astea sunt emotionante. Banul este pentru mine un mijloc de trai. Un microb. O boala de care nu poti scapa si nici nu te poti trata, pentru ca ai nevoie de el.
- V-ar fi placut sa fiti bogat? Sau... mai bogat?
- Poate... ca sa dau si altora. Sunt altruist. Sunt iubitor de oameni. Cand stii ca fara ei nu poti trai. Si asta este cel mai frumos lucru. Sa iubesti...
- De unde ati mostenit sensibilitatea aceasta?
- De la viata, cred. Mai ales in perioada asta...
- De ce mai ales in aceasta perioada?
- Pai daca muncesc si inca nu stiu cum am muncit. Eu am facut teatru cu profesori care credeau in profesia asta. Profesia asta nu se facea pentru bani. Si nici atunci profesorii nu aveau salarii mari. Dar erau iubitori. Si convingatori. Faceau din teatru o fiinta de care tu te apropiai cu sfintenie.
- Acum nu mai este asa?
- Nu cred. Pentru ca se vorbeste urat in scena. Se injura in altarul asta, unde actorul trebuie sa se stearga pe picioare inainte sa de a intra. Eu asa am invatat. Si probabil de aici ma sensibilizeaza cand lucrurile sunt fuserite. Dar probabil ca sensibilitatea vine si de la familia numeroasa pe care am avut-o si care era mai mult compusa din fete. Stiti, omul se naste putin brutal. Se zbate cand iese de acolo de unde iese, mama impinge cat poate ca sa-l scoata, deci nasterea este dureroasa si brutala. Si, daca il cresti tot asa, pe la 14 ani copilul ajunge la scoala de corectie. Daca-l sensibilizezi explicandu-i ce e bine si ce e rau, atunci castigi ceva. Dar poate pierzi altceva. Duritatea. Uneori trebuie sa fii Titi Duru, cu toate ca eu nu procedez asa. Nu am impins niciodata pe nimeni ca sa trec in fata. Asa am fost crescut. Eu nu pot spune Papaiani, Ionescu, Popescu, Dumitrescu au fost la meciul de fotbal. Eu zic Popescu, Ionescu, Dumitrescu si cu mine am fost la meciul de fotbal. Nu ma pun in fata niciodata.
- De unde vine numele dvs.?
- Bunicul dinspre tata se numea Tache Iane Papaiane. Era machedon. Dar nu cunosc limba asta.
Citeste integral interviul pe jurnalul.ro
