Urmărește A1 pe DiscoverSunt copii care nu ştiu ce gust are ciocolata, pentru care strada e acasă şi cărora nimeni nu le-a citit niciodată o poveste. Sunt fugari. Le e mai bine pe stradă sau în canal decât acasă. 70 de mii de copii sunt abandonaţi de părinţi în maternităţi şi casele de copii. Pe cei care fug de la tată şi mamă şi din centre nu-i mai numără autorităţile. Ar fi la cel puţin 6000 doar în Bucureşti. Mai sunt mii şi-n restul ţării.
N-au părinţi, n-au nici prieteni. Şi pentru ei copilăria e o luptă. Viaţa nu e simplă. Şi, mai ales, niciodată sigură. Însă, oricât de periculoasă ar fi, pentru sute de copii, strada e, la un moment dat în viaţă, singurul refugiu.
"Furăciuni, bătăi, droguri, dar, ce vrei, învăţăm. M-am săturat până peste cap de viaţa asta. Dar trebuie să trec prin ea. Dacă aşa mi-a fost sortit să fiu. Nu?", sunt cuvintele unui copil al străzii.
N-a fost tocmai soarta, ci o alegere, pe care a făcut-o singur. E drept, când era doar un copil şi n-avea un adult prin preajmă care să-l ghideze.
Alex avea opt ani, când a fugit de acasă. Sătul de certuri, de violenţele părinţilor, de lipsuri. Strada l-a învăţat să supravieţuiască. Să se lupte. I-a fost şi mamă şi tată. Şi, într-un fel sau altul, a revenit, mereu, la ea. Acum trăieşte sub un pod din Capitală. Împarte adăpostul cu alţi trei tineri, alături de care a copilărit pe stradă. O plapumă, o pernă şi câteva haine primite de pomană sunt agoniseala lui. În cei 12 ani de când e singur, a trecut pe la mai toate căminele din Bucureşti. Dar nicăieri nu s-a simţit acasă.
"Se ajungea la bătăi, la violuri. Te bătea, erau certuri, fel şi fel de chestii. Am zis, mai bine evit. Mai bine rămân pe stradă. Păi ce fac, plec dintr-o bătaie să dau în alta?", povesteşte Alex.
Când mediul care ar trebui să le ofere protecţie e doar un câmp de luptă, copiii fug. Fie că-şi părăsesc familia, fie că pleacă de la centrul de plasament, motivele sunt, aproape întotdeauna, aceleaşi.
Gabi e un rebel. La 13 ani, vrea lumea toată. Iar lumea lui e strada. Fuge de câte ori poate de la căminul în care l-a încredinţat statul. Doarme pe unde apucă şi face banii de ţigări ajutându-i pe vânzătorii din piaţă. Uneori, fură. Încurajat de "prietenii" de pe stradă, ajunşi deja la vârsta la care ar trebui să răspundă în faţa legii.
Pentru autorităţi, Gabi e doar un copil-problemă. O cifră, într-un raport anual. O aberaţie. E greu de înţeles cum un copil care are un acoperiş deasupra capului şi o mâncare caldă în fiecare zi preferă să trăiască în stradă.
Fără vreun sprijin, de la părinţi sau dascăli, copiii străzii se pierd. Pe Adriana şi Ramona le-am găsit pe stradă, pe-nserat. Desculţe, într-o zi răcoroasă de octombrie. Cerşeau, în staţia de autobuz. Nu vor la casa de copii, deşi sunt singure pe stradă. Şi, cât e ziua de lungă, cutreieră oraşul. Are zece ani, dar n-a văzut în viaţa ei o carte. N-a avut cine să i-o pună în mână. Deşi ar vrea.
Pe stradă, nu e loc de vise. Dorinţele mor, una câte una, atunci când stomacul e gol sau când, prin vene, încep să curgă substanţele interzise.
Banul se câştigă foarte greu. Şi, de multe ori, nu rămâne la cel care l-a făcut. Copiii sunt obligaţi să îl dea "protectorilor" de pe stradă.
Mărturie stau cicatricile pe care orice copil al străzii le poartă pe corp. Fiecare, cu povestea ei. Totuşi, chiar dacă nu se văd, cicatricile din suflet sunt de o mie de ori mai dureroase.
În viaţa de sub oraş şi din stradă, mai intervin din când în când şi autorităţile. După ce alţii se interesează de soarta copiilor străzii. Furtuna din oraşul de sub oraş, mâine, de la 19.00, la Observator.
