Live acumObservator 06
Prime Time 20:30Chefi la Cutite

Ai putere să nu plângi? Pe patul de moarte el, 92 de ani, îi cântă soției, de 93. 73 de ani împreună. Text fără ”senzațional” ori ”incredibil”.

El, Howard, 92 de ani, nu poate merge și nu mai aude. Ea, Laura, 93, oarbă. 73 de ani căsătoriți, puține clipe rămase pentru a fi împreună...El îi cântă ”YOU'LL NEVER KNOW”, melodia lor. Nepoții filmează momentul ce devine viral. Vorba lui Saramago: ”Singura noastră apărare în fața morții rămâne dragostea”

El, Howard, 92 de ani, nu poate merge și nu mai aude. Ea, Laura, 93, oarbă. 73 de ani căsătoriți, puține clipe rămase pentru a fi împreună...El îi cântă ”YOU'LL NEVER KNOW”, melodia lor. Nepoții filmează momentul ce devine viral. Vorba lui Saramago: ”Singura noastră apărare în fața morții rămâne dragostea”. Se cunoscuseră în 1942. Un an mai târziu, înainte ca el să plece pe front, se căsătoriseră. La un pick-up ascultaseră ”You'll Never Know”, melodia la modă, lansată chiar în acel an de Alyce Faye. Se ținuseră în brațe înainte ca el să plece în apele Pacificului. Seară de seara, ea, Laura, cu fotografia lui în mâini, ascultând piesa, se ruga ca Howard să nu pățească nimic. S-a întors teafăr...

La 50 de ani de atunci, în fața întregii familii, Laura și Howard și-au dres glasurile și au început să cânte. ”You'll Never Know”. Anii au trecut și, Atotputernicul, invidios pe muritori, a decis că Laura, ajunsă la 93 de ani, e timpul să plece. Oarbă, într-un azil american, l-a simțit, într-o zi, pe al ei Howard. Nu-l vedea, dar știa că e acolo, lângă, așa cum fusese în ultimii 73 de ani din a ei viață. La 92 de ani, bătrânelul, pe jumătate surd, nu mai putea merge. Cel mai bun prieten al său era, de ceva vreme, un scaun cu rotile. Printre branule și măști de oxigen, l-a strigat, stins, ”Howard!”. A sărit ca ars, ca atunci când furierul companiei în anunța, la bordul unui cuirasat, că are scrisori de la a sa soață...S-a ridicat, s-a apropiat de pat. Ea nu-l vedea, el n-o auzea.

Dintr-un colț al camerei, o nepoată și-a dat seama că va asista la ceva majestuos. A apăsat REC-ul telefonului mobil. De undeva, din neant, pornit-a la drum ”You'll Never Know”, varianta cu Rosemary Clooney și Harry James. Asta le plăcea lor, Howard spunea, mereu, că Laura are vocea lui Rosemary. A început să cânte. ”You'll never know just how I much I miss you”...Ea, oarbă-l, ”vedea”. El, surd, îi auzea respirația, în timp ce-o mângăia. Aceeași liniște ca-n vara lui '43, secundele de dinaintea "DA"-ului ce avea să-i unească pe vecie. Laura a avut puterea să glumească. ”Chiar mă place!”, a spus.

De acolo, de sus, Atotputernicul trimise vorbă lui Hades să mai zăbovească nițel. Să nu se grăbească. Ce văzuse jos, pe Pământ, i se păruse mult prea frumos.

În goana după clickuri, redactorul, muritor de rând, ar fi putut tasta, în titlu, ”Șocant” ori ”Incredibil” ori ”N-o să-ți vină să crezi”. Ar fi putut arunca măcar un ”Vezi aici!” și un link rece, ca să te mai păcălească la o accesare în plus. N-a făcut asta! A dat un titlu banal iar clipul l-a postat direct în corpul materialului.

Simțea cum privirea Laurei, oarbă, și glasul lui Howard, surd, l-ar fi dojenit dacă ar fi făcut altfel.

Recomandari