”Hristos cu văl”, statuia ce tremură și vorbește. ”Mi-aș da 10 ani din viață ca să pot realiza așa ceva!”

• Lia – Soția soțului meu Sezonul 2. Joi de la 20.30, pe Antena 1 și AntenaPLAY
• Camera 609. Lasă-mă, îmi place! Un serial de miliarde, în fiecare Vineri, de la 20:30, la Antena 1 și AntenaPLAY

Cu precizie, nimeni n-ar putea spune de unde a plecat ideea. Prima versiune ar fi că biserica ar fi fost ridicată pe locul unui vechi templu ce venera zeița Isis. A doua, că pe acolo trecea un deținut, în drumul lui spre locul unde urma să fie executat, moment în care i s-a arătat chipul Ferioarei Maria, iar în scurt timp i s-ar fi demonstrat inocența. O altă poveste vorbea despre Ducele de Torremaggiore, Giovan Francesco din Sangro, care ar fi fost grav bolnav. După ce s-a rugat la Fecioară s-ar fi însănătoșit, decizând să ridice un loc de rugăciune. Ce se știe cu certitudine este că lucrările au demarat în 1593, conform unor documente existente la ”Banco din Napoli”. 20 de ani mai târziu, Alessandro di Sansevero, puiul lui Giovan Francesco, Patriarhul Alexandriei și arhiepiscop de Benevento, a decis să mărească spațiul, transformându-l în mausoleul familie sale.

Pe la 1740, unul dintre urmași, Raimondo di Sangro (1710 - 1771), a venit cu ideea de a ”popula” mausoleul cu opere de artă, pentru a arăta puterea familiei. A trimis vorbă lui Antonio Corradini (1688 - 1752) să vină cu ceva ”tare”. Reprezentant al stilului ”Rococo”, Antonio devenise faimos pentru faptul că sculpta femei cu chipul acperit de un văl, atât de ”natural” încât operele păreau naturale. Artistul s-a apucat de treabă, a realizat un ”bozzetto”, o machetă a ceea ce-și dorea să sculpteze. Pe 12 august 1752 însă, Antonio trece la cele sfinte. Raimondo semnează, atunci, un angajament cu Giuseppe Sanmartino (1720 - 1793), pentru continuarea ideei lui Corradini. Tipul se apucă de muncă, serios, în primele zile din 1753. Are 43 de ani, e unul dintre sculptorii de seamă ai ”Settecento”. Și el specialist în văluri. Se închide în atelier, muncește non-stop. Doarme, efectiv, pe masa de lucru. Legenda spune că vorbește cu bucata de marmură. Gate, o termină! Cheamă ducii la vizionare.

Doamne, ce a putut ieși din mâinile sale! ”Cristo velato”, ”Hristos cu văl / giulgiu” este o sueprbitate. Mântuitorul este reprezentat în primele clipe după moartea sa. Pare că vorbește, că tremură. E acoperit de țesătura atât de fin lucrată, încât ajunge să se spună că Giuseppe a pus un acoperămând diafan pe Hristos, iar Raimondo, inițiat în tainele alchimiei, i-ar fi spus cum să transforme țesătura în...piatră! În realitate, o analiză atentă a operei duce la concluzia că ea este realizată, în întregime, din marmură. ”...Și îi vei plăti 50 de ducați Magnificului Giuseppe Sanmartino, în numele meu, pentru realizarea statuii <<Domnul nostru mort>>, acoperit de un văl făcut, de asemenea, din marmură”, scrie pe un document semnat de duce, datat 16 decembrie 1752 și păstrat în ”Banco di Napoli”...În altă scrisoare, di Sangro notează că vălul a fost zămislit din același bloc ca și statuia.

Povestea spune că Antonio Canova (1757 - 1822), cel mai mare sculptor al perioadei sale, un imens reprezentant al neoclasicismului în arta europeană, cu lucrări ce aveau să fie expuse fie la ”Luvru”, fie la ”Ermitajul” din Sankt Petersburg, a venit să examineze opera. A fost atât de impresionat de lucrarea lui Sanmartino, încât ar fi exclamat: ”Aș da 10 ani din viața mea ca să pot fi capabil de a realiza o asemenea capodoperă!”