Urmărește A1 pe DiscoverVineri, 28 iunie 2019, se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles, un un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de șase luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial.
Tratatul semnat între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria) este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Scopul acestui tratat era ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate, însă nu a reușit nici să îngenuncheze definitiv Germania, așa cum ar fi dorit francezii, nici să o integreze în „familia națiunilor”.
După război existau multe speranțe cu privire la Conferința de pace de la Paris, prima și cea mai mare conferință de acest fel de până atunci. Chiar înainte de începutul conferinței, președintele american Woodrow Wilson și-a exprimat temerile că totul s-ar putea sfârși printr-o „tragedie de dezamăgiri”. Peste 1000 de oameni de stat, diplomați și delegați, reprezentanți ai 30 de națiuni, au participat la conferință; numai delegația britanică a avut peste 200 de oameni. 52 de comisii s-au reunit în 1646 de sesiuni pentru realizarea unor rapoarte pe diferite probleme: prizonieri de război, internaționalizarea canalului Kiel, responsabilitatea pentru război etc. În total, tratatul final a avut 15 capitole și 440 de clauze.
Conferința de la Paris s-a remarcat la momentul respectiv prin prisma responsabilităților pe care și le-a asumat, de delimitare a frontierelor unei noi Europe și de creare a statelor-națiuni. Progresul conferinței a avut însă de suferit din cauza divergențelor dintre participanți. Președintele american, Woodrow Wilson, și prim-ministrul britanic, Lloyd George, n-aveau încredere în diplomația tradițională, considerând că aceasta contribuise la izbucnirea războiului. Cei doi, împreună cu premierul francez, G. Clemenceau, au insistat să aibă ultimul cuvânt de spus în negocieri.
Termenii tratatului au fost acceptați fără a fi analizați corespunzător. Deși s-a stabilit termenul de 7 mai ca dată de prezentare a tratatului germanilor, pe 6 mai tratatul nu avea încă o formă finală, și nimeni nu citise toate secțiunile împreună pentru a putea analiza efectul cumulat al tuturor termenilor.
Wilson, prin cele 14 puncte, încercase să impună ideea de „pace dreaptă”. Asta presupunea implementarea în Europa a principiului autodeterminării naționale prin crearea statelor-națiuni pe ruinele imperiilor și stabilirea unei „noi ordini mondiale”, bazate pe Liga Națiunilor și reorganizarea sistemului relațiilor internaționale. Însă această viziune puternic idealistă trebuia împăcată cu cererile aliaților care făcuseră imense sacrificii în cei patru ani de război. Aceștia cereau acum compensații și garanții de securitate pe seama unei Germanii încă puternice care reușise să învingă Rusia și fusese la un pas de victorie.
În observațiile scrise cu privire la tratat - singura formă de comunicare cu Aliații ce le-a fost permisă - germanii au subliniat natura contractuală a înțelegerii de dinaintea armistițiului, din 5 noiembrie, prin care Cele 14 Puncte constituiau baza legală a „păcii wilsoniene”. Germanii au invocat promisiunea unei păci caracterizate prin „justiție imparțială față de toate părțile din război”, „înțelegeri deschise, la care să se ajungă în mod deschis” și „acceptarea liberă de către popoarele implicate”. Wilson a declarat însă, în martie 1919, că Germania merita o pace dură din cauza „gravei ofense împotriva civilizației”.
Pentru România, o importanţă deosebită o aveau articolele referitoare la obligaţia Germaniei de a recunoaşte noua ordine teritorială ce urma să fie stabilită prin tratatele de pace, implicit a hotărârilor plebiscitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918.
În problema reparaţiilor faţă de România, tratatul avea doar două dispoziţii, restul prevederilor decurgând din alte capitole cu caracter general. Germania era obligată să plătească „toate pagubele cauzate populaţiei civile a fiecăreia din Puterile Aliate şi Asociate”, cuantumul urmând a fie stabilit de o comisie. Problema reparaţiilor de război a făcut obiectul mai multor întâlniri şi aranjamente internaţionale în perioada interbelică; din nefericire, România nu a beneficiat din partea Germaniei de nici o sumă în contul pierderilor sale de război.
