Urmărește A1 pe DiscoverPovestea nu-i despre Buzdu și Morar. Nu-i PR de Radio Zu. E despre un copil care și-a ipotecat copilăria. Despre un suflet care a văzut ce e un mal din spatele sticlei televizorului. Atunci când l-a avut...
''Stiu ca voi faceti fapte bune!'' Dupa vocea pe care o auzeam in castile de radio, stiam ca vorbim cu un copil. Dupa probleme, parea deja un om mare: ''Va ascult dintr-o comuna din Iasi. Mi-e si rusine sa va spun, dar as vrea sa ii ajut pe mama si pe tata. Le e tare greu!''
Aflam ca o cheama Iulia. Are 14 ani. Telefonul ei a schimbat brusc tonul matinalului de azi. Conversatia decurge greu. Face pauze lungi intre cuvinte. Pauze de rusine ca trebuie sa o auda o tara intreaga: ''Tata a imprumutat niste bani pentru arat si semanat, a intrat in niste datorii mari. As fi vrut sa ma duc si eu intr-o excursie cu clasa la Bicaz. Ai mei nu mi-au putut da banii.''
O intreb cat costa excursia. ''70 de lei'', imi raspunde. Pe newsfeed-ul facebook-ului caruia ii dadeam inconstient si nervos scroll down imi apare exact in momentul acela o poza cu o domnsioara care la majorat primise de la parinti un Range Rover cu funda rosie.
''Cand ai fost ultima oara in vacanta la mare?'' Iulia face pauze din ce in ce mai lungi pana sa raspunda. Pauze de lacrimi. ''N-am vazut marea niciodata...''
Pe platforma de sms a radioului ascultatorii incep sa organizeze Ministerul Faptelor Bune. ''Deschideti un cont pentru fetita"... ''Vreau sa ii trimit 1.000 de lei, unde pun banii?'' ''Ii ofer eu, pe cheltuiala mea, un weekend intr-o tabara de copii, in Bacau...''
Tată fără carte de muncă. Zilier
''Tata nu stie ca v-am sunat. Am venit in gradina, de aia se aude cum latra cainele"... Din vorba in vorba, aflam ca tatal Iuliei lucreaza paznic la combinatul de vin de la Cotnari. Ridica 600 de lei pe luna. Fara carte de munca. Zilier. Omul care are aceleasi obligatii ca ale un angajat si exact aceleasi drepturi ca ale unui sclav.
Luam pauza de publicitate. Copilul asta, la 14 ani, are deja doua ipoteci. Ipoteca pe painea cea de toate zilele. Si ipoteca pe copilarie. Buzdu este iesean, cunoaste judetul ca-n palma, suna la Conac Polizu, o bijuterie arhitectonica, transformata in ferma de comunisti, renovata de cativa ani si intrata in circuitul turistic. E la cativa kilometri de casa fetei. Daniel obtine promisiunea unui loc de munca pentru tata. Mult mai bine platit decat la Cotnari. Ipoteca pe painea cea de toate zilele este ridicata.
O sun pe Georgiana de la Triptailor. Nu e nevoie sa ii spun nimic, asculta radioul si se ofere sa ii suspende Iuliei gajul pe copilarie: ''Da-mi numarul de telefon, vreau sa o trimitem sa vada marea, cu cine vrea ea...''
Cand i-am dat fetei din gradina vestile astea, prima ei reactie a fost: ''Vreau sa va intreb ceva, o sa trebuiasca sa va dam banii astia inapoi dupa un timp?'' Cuvintele mi se topisera deja. Vorbeam cu un copil care, la 14 ani, are cosmaruri cu datoriile parintilor.
Citesc iar mesajele. Multi voiau sa ajute si ei. Unii isi revedeau copilaria lor in povestea asta. Barbati care au tras masina pe dreapta ca sa poata sa planga.
Abia cand am luat urmatoarea pauza de publicitate, am realizat ca toate acestea ni se intamplau in dimineata de Inaltare. In momentul acela primesc un mesaj, aflat exact la granita dintre tacere si urlet: ''Copilul asta are motive sa planga, nu eu. Nu voi mai plange. ''
Multumim Iulia,
Mihai Morar si Daniel Buzdugan
P.S. Acest articol ar fi trebuit sa aiba atasata o fotografia cu Iulia. Doar ca Iulia, e aproape o rusine pentru un adolescent, nu are Facebook. Si nici internet ca sa poata citi povestea aceasta.
