Mihai Grecea este regizor, iar pe lângă film, e pasionat şi de zbor. Are permis de pilot şi cochetează şi cu muzica, iar în noaptea de 30 spre 31 octombrie 2015 se afla în Colectiv. A ajuns la spital cu arsuri grave, dar mai ales intoxicat cu fum, iar aventura sa pentru supraviețuire avea să înceapă în mod galopant.
Își amintește de ea în fiecare zi, însă acum, la mai bine de doi ani de la tragedia în care au murit 64 de oameni, a povestit pe Facebook cum medicii români l-au salvat de la o moarte ce putea fi...sigură.
Mihai a fost tratat cu ajutorul unui ”plămân artificial” care a permis refacerea sistemului său respirator, până a putut respira, din nou, singur. Grecea a mulțumit medicilor români, cei cărora le datorează viața. Cei care l-au salvat din iadul de la Colectiv.
Redăm, mai jos, mesajul integral publicat de Mihai Grecea, pe pagina sa de Facebook:
”Exact acum doi ani trăiam - e un fel de a spune - cele mai grele clipe din viața mea. Mă aflam în secția de ATI a Spitalului Elias, într-o comă indusă. În urma injuriei pulmonare grave pe care am dobândit-o în iadul din containerul de la Colectiv intrasem, încet-încet, într-un ARDS severisim - o condițe extrem de gravă a plămânului (sindrom de detresa respiratorie acută). Practic suprafața interioară a plămânului era compromisă de arsura chimică și termică și nu se mai putea face schimbul de gaze. Mă sufocam respirând oxigen pur cu presiune ridicată... Șansa mea a fost că am avut un organism foarte rezistent și, pe de o parte, deși colonizat cu Klebsiella Pneumoniae multirezistentă, bacteria nu a pătruns în sânge, iar pe de altă parte am îndeplinit foarte mulți parametri biologici care m-au calificat la ultima șansă doar teoretic posibilă de a scăpa cu viață: instalarea unui circuit de oxigenare extracorporală veno-venoasă cu membrană (ECMO). Popular spus - plămân atrificial. Acesta a făcut posibilă punerea în repaus total a plămânului timp de 10 zile pentru a se putea vindeca. Prognosticul meu vital era foarte scazut. Din câte am înțeles, undeva la sub 20%. Iar șansele de supraviețuire cu ECMO undeva la 50%. În plus, aparatul ECMO trebuia montat, în mod normal, la Institutul C.C. Iliescu de la Fundeni dar era exclus. Nu aș fi putut supraviețui transportului până acolo. Așa că a venit muntele la Mahomed.
Echipa medicală de la Institutul C.C. Iliescu - prof. dr. Șerban Bubenek și dr. Costin Scarlat - și-au pus la pachet toată aparatura necesară și s-au deplasat cu două ambulanțe la Elias. Intervenția a fost una delicată. De la 10 noaptea a început și la 4 dimineața pe 11.11.2015 am ajuns la Fundeni după un drum dramatic prin gropile Bucureștiului cu ambulanța. Orice zdruncinătură mai mare putea rupe canulele care îmi scoteau din corp și reîntorceau din ECMO sângele. Am fost primul adult transportat în România cu ECMO instalat. După 10 zile aparatul a fost decuplat iar eu am început să respir singur. După alte câteva zile am fost trezit. Eram al 13-lea pacient adult mare ars din lume care a beneficiat de ECMO pentru sindrom de detresă respiratorie acută severă (ARDS) şi al 7-lea pacient adult mare ars din lume care supravieţuit datorită aplicării ECMO pentru ARDS sever.
Am avut o șansă enormă să scap atunci, șansă pe care prietenii mei care nu mai sunt, unii dintre ei mult mai puțin afectați de foc decât mine, nu au avut-o. Ei au murit de infecții cu bacterii multirezistente luate din oribilele spitalele românești. Pentru că iresponsabilitatea decidenților din sănătate, într-un moment de o dificultate enormă, a dus la (non)deciziile greșite și absurde de a nu trimite răniții în centre de arși din străinătate, singura șansă ca ei să scape. Cum spuneam, eu am avut o șansă enormă. Am fost singurul care a beneficiat de un ECMO în România.
Și, la doi ani distanță, gândurile mele de mulțumire se îndreaptă către dr. Penelopia Marinescu, chirurgul plastician care mi-a facut impecabil grefarea pielii mainilor, fără să fie necesara regrefarea, către echipa medicală de la ATI Elias și către minunata echipă de la Institutul C.C. Iliescu - medici, asistente, pompiști, infirmiere... Și către toți cei care s-au zbătut atunci, instituțional sau privat, să pot scăpa. Au fost mulți... Fără toate acestea, astăzi nu aș mai fi putut scrie. Și nici nu aș mai fi putut merge mâine să zbor. Va fi o zi frumoasă de toamnă la sud de Carpați”.
