Paul Grigoriu e fiul lui Paul Grigoriu. Da, celebrul realizator de emisiuni radiofonice, vocea aceea inconfundabilă, stinsă anul acesta. Urmașul și-a adăugat un ”Slayer” între nume și prenume, tocmai pentru distincție. Ziarist, poet, cântăreț, rocker, tip de gașcă. În vinerea ACEEA a fost acolo. Relatarea e directă, fără înflorituri, precum o lacrimă
Paul ”Slayer” Grigoriu e plecat pe 38 de ani. În casă a auzit mai întâi o voce inconfundabilă, cea a tatălui său, apoi a văzut cărți despre istoria muzicii. S-a tras spre heavy-metal, spre Tom Araya. A cântat în formații de gen, a scris versuri, a băgat proză, a tipărit cărți. Vineri, da, ACEA vineri, a fost acolo, în Club Colectiv. Voia să vadă lansarea, voia să scrie o vorbă-două despre băieți, voia să-și vadă vechi prieteni.
Paul a realizat, probabil, cea mai curată și clară ”cronică” a ceea ce s-a petrecut acolo. Calmă, scrisă ca la carte. O găsiți pe blogul său, AICI. I-am împrumutat-o puțin, așa, cât pentru o citire...
”Vineri, 30 octombrie 2015, la opt şi câteva minute seara, am luat un taxi din zona Obor şi m-am dus în Club Colectiv.
”Goodbye To Gravity”, una dintre trupele bune de metal din România, îşi lansa noul album. În plus, cu unul dintre chitarişti, Vlad Ţelea, sunt prieten bun şi am şi cântat împreună. La mine, în ”Rising Shadow”, era baterist. În viaţa de zi cu zi, arhitect specializat pe design interior. Iar basistul şi liderul trupei, Alex Pascu, a făcut acelaşi liceu cu mine şi ne-am împrietenit pe când el era într-a opta şi eu într-a douăsprezecea şi eu cu colegii mei îi cam chinuiam - în glumă - pe el şi pe ai lui. Pe chitaristul Mihai Alexandru şi pe solistul vocal Andrei Găluţ îi ştiu mai mult din vedere, în timp ce cu bateristul, Bogdan Enache, am tot stat de vorbă de-a lungul anilor pe la concerte. De altfel, de el am dat primul în club. Ne-am sprijinit de stâlpul din stânga scenei şi am stat la taclale vreo cinci-şase minute. Eu mă plângeam de un prieten care s-a implicat trup şi suflet într-un stil comercial, el îmi spunea că dacă rămâi la heavy-metal e greu: trebuie să plăteşti tu totul şi uneori şi publicul e puţin numeros. "Dar măcar faci ce îţi place, ceva în care crezi", am concluzionat eu. M-am retras spre bar, unde am dat de Vlad Ţelea, căruia i-am povestit câteva snoave recente, apoi l-am salutat şi pe Pascu. Venisem doar cu geaca şi tricoul, hotărât să-mi iau un hanorac cu ”Goodbye To Gravity”. Până să mă dezmeticesc eu, se vânduseră toate. "Asta e răsplata pentru că l-ai agăţat pe prietenul meu în cui când erai mai tânăr", mi-a spus Cristina, iubita lui Alex.
Paul e sus, în centru. Vlad e primul din dreapta
Venisem, aşadar, la concert. Nu venisem la petrecerea de Halloween. Din mai multe motive. În primul rând, Halloween-ul e pe 31 octombrie, iar noi eram, după cum am spus mai sus, pe 30. Apoi, aici în club nu era petrecere de Halloween, ci concert de lansare. Nimeni nu era mascat, nici dovleci n-am observat, scenarii dramatice horror cu atât mai puţin. Sigur, trupa profitase de impactul comercial al acestei sărbători de import şi scrisese pe fluturaşi că după concert aveam să stăm la distracţie şi Halloween party marca GTG. Adică, cel mai probabil, o seară veselă cu bere. Nu-mi place nicidecum această nouă modă, dar conotaţiile ei întunecate nu erau prezente sub nicio formă în ce se întâmpla în club. Cel puţin unul dintre cei cu care am stat de vorbă, nici nu ştia că se apropie Halloween-ul. Nici eu nu mă gândeam la asta.
Clubul era destul de plin, deşi la aproximativ un kilometru avea loc alt concert. L-am întâlnit pe Cătălin Scânteie - alt fost coleg de trupă - , venit la concert cu soţia lui, Sanda. Am văzut doi vechi prieteni din gaşca veche din Romană şi doi ziarişti veterani, trecuţi de cincizeci de ani: Nelu Stratone, care mi-a spus că scrie o istorie a rock-ului românesc, şi Nelu Tilie. M-am îmbrăţişat cu Alex Penescu, avocat în viaţa de zi cu zi, talentat pianist şi "clăpar" în sfera muzicală. I-am făcut semn cu mâna Monicăi, soţia lui Vlad Ţelea. Şi m-am văzut cu mulţi, mulţi alţii, muzicieni sau nu: Horaţiu de la Changing Skins, fost coleg de liceu şi poate cel mai bun prieten al lui Alex Pascu, Mihnea Şeicaru, tot din "German" şi, un pic mai târziu, cu ursul acela de om blond şi bărbos care parcă zâmbea întruna: Adi Rugină.
Şi a început concertul: câteva artificii mai degrabă de tortul miresei şi eram cu toţii gata să ascultăm "Mantras of War". Ţin minte că sunetul era destul de bun (vocile care făceau armonia se cam pierdeau), însă volumul era mult prea ridicat. Nicio problemă, mi-am băgat dopurile de protecţie în urechi, mi-am lăsat prietenul cu care venisem ceva mai în spate şi m-am dus spre centrul sălii. Am stat ce am stat acolo, apoi m-am tras mai în stânga, ca să-l văd pe Vlad Ţelea. M-am oprit cam în dreptul stâlpului din stânga, cel unde stătusem mai devreme la palavre. La câţiva metri în spatele lui.
De multe ori scriu cronici de concerte pentru site-ul la care lucrez, Maximum Rock. Şi pentru asta îmi mai iau notiţe. De acum nu eram încă hotărât dacă s-o fac sau nu, însă reţineam anumite lucruri pe care aveam de gând să le discut cu Vlad. De pildă că, atunci când dubla vocea principală, nu se prea auzea. Iar la sfârşitul piesei "Atonement" ("ispăşire" sau "căinţă", un titlu despre care, iată, nu s-a spus nimic) mi s-a părut că instrumentele s-au desincronizat pentru o scurtă perioadă până să-şi revină pe final. Şi, în sfârşit, că îmi place cum reinterpretează GTG "The Evil That Men Do" a lui Iron Maiden, dar că aici vocea lui Andrei nu se prea "lipeşte".
Începutul sfârșitului
"Păi nu ştii ce piesă cântau când a izbucnit incendiul?" am auzit că ar fi spus cineva la câteva zile după seara de vineri. Eu ştiu!!! Nu cântau nicio piesă! Chitariştii şi basistul au coborât de pe scenă, pe baterist nu-l mai vedeam. Tocmai se declanşaseră artificiile - cred că mai târziu decât se plănuise, cred că trebuiau să ardă la finalul cântecului anterior. "La mulţi ani!" a spus râzând unul dintre băieţi. După o scurtă pauză, Andrei Găluţ, rămas singur pe scenă, a observat într-o doară, zâmbind: "A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan.
Am ridicat ochii şi am văzut cum buretele de antifonare de pe stâlpul în dreptul căruia stăteam se aprinsese. Nu părea mare lucru. Cineva a încercat să-l stingă cu o bere, dar era prea sus. Între timp, Andrei a întrebat dacă n-are nimeni un extinctor. Se poate ca atunci să fi avut loc unul dintre momentele cruciale ale vieţii mele.
Am văzut că flacăra o ia uşor în jos şi Dumnezeu m-a tras de mână. Mi-am spus să ies, mi-a fost frică, eram cam aproape. M-am dus spre prima uşă, unde deja se înghesuiau vreo 40-50 de oameni, iar cineva răcnea să nu se creeze panică, să nu se calce lumea în picioare. Pentru o milifracţiune de secundă mi-a trecut prin gând să-mi iau geaca de la garderobă, dar am renunţat. Mai cădeau oameni, dar, în general erau ridicaţi. La un moment dat am făcut cu toţii un mic culoar, pentru că din sensul opus venea un om cu extinctorul mult aşteptat. Am privit în urmă şi am văzut că tavanul luase foc.
"S-a dus concertul băieţilor", mi-am spus cu părere de rău, dar după câteva secunde am văzut cum ardea tot. Tocmai ajungeam afară. Am făcut câţiva paşi, mi-am întors privirea să văd ce se întâmplă şi atunci a venit acel val de flacără şi fum. Am fugit iar şi după câteva clipe am revenit spre intrare. Aici erau deja zeci de oameni căzuţi unii peste alţii, unii deja arşi. Ţin minte că în învălmăşeală l-am tras pe unul de mâini cu încă cineva. Mi s-a părut că-l tragem prea tare şi am spus: "Stai aşa, că-i rupem mâinile!" "Nu, e ok, trageţi!" ne-a încurajat cel cu pricina şi l-am scos din învălmăşeală.
Un băiat a ieşit cu câteva şuviţe încă arzând şi cineva i le-a stins. Părea întreg. M-am dus să-i sun pe cei apropiaţi, să le spun că dacă vor vedea ceva la televizor, eu sunt viu şi nevătămat. Alex Penescu a ieşit şi el, cu jumătate din păr ars complet, clătinându-se ca un om beat şi întrebând disperat "unde-i sor-mea?" Sanda Scânteie avea arsuri pe faţă şi mâini, era plânsă, dar nu desfigurată. Îşi căuta soţul, care a ieşit şi el un pic mai târziu. Nelu Brânduşan, redactorul-şef de la revista mea arăta pârlit, dar bucuros că scăpase.
Dar tot nu înţelegeam amploarea dezastrului.
Îi sunam insistent pe prietenul meu, Grasu', pe care îl văzusem în faţa mea în primul val de ieşiţi, dar pe care nu-l mai găseam, pe Alex Pascu şi pe Vlad Ţelea. Suna, suna, dar niciunul nu răspundea. Când l-am văzut pe Grasu' viu şi nevătămat mi s-a luat o piatră de pe inimă. Căzuse în îmbulzeală şi se julise un pic la mână. Era în tricou, ca şi mine. Între timp, la un moment dat, au început să vină ajutoarele. Întâi doi jandarmi care au rămas înmărmuriţi, apoi nişte pompieri cu măşti de gaze care au intrat în club. În câteva minute am fost evacuaţi din piaţeta ca o curte interioară unde se află clubul, pentru ca medicii şi pompierii să aibă loc. Afară, iubita lui Pascu, Cristina, era disperată. Horaţiu încerca să-şi consoleze prietena care plângea în hohote, dar fizic erau şi ei intacţi. Veniseră şi părinţii unora dintre copiii aflaţi la concert, câţiva vecini şi, aşa mi s-a părut mie cel puţin, primii hoţi de buzunare. Ieşeau tărgi după tărgi şi confuzia între noi era totală. Între timp sosiseră şi câţiva dintre cei care fuseseră la celălalt concert, printre ei mulţi fotografi.
"Ţelea a ieşit ars rău, Pascu cred că era şi el ars", îmi spune Horaţiu. "A murit?" l-am întrebat. "Nu vreau să mă gândesc!" mi-a răspuns. La un moment dat am văzut o targă cu un individ corpolent şi bărbos. "E Pascu!" am strigat şi am dat fuga după cei care-l cărau, personal de pe ambulanţă şi câţiva prieteni. Cum aluneca de pe targă, am sprijinit-o şi eu pe aceasta şi i-am pus mâna pe piept, ca să-mi dau seama dacă respiră. Imposibil de detectat în fuga şi frigul acela.
-Trăieşte? am întrebat.
-Trăieşte, a răspuns un prieten. Trebuie să trăiască!
Am mers până la ambulanţă şi am apucat să mă uit mai de aproape la el. Nu era Pascu. Era - am aflat după vreo oră - Claudiu Petre.
Când jandarmii ne-au spus să facem loc pentru că se vor aduce trupurile celor arşi pentru a fi identificate, am întrebat pentru prima dată:
-Sunt şi morţi?
-Vai de mine! a răspuns jandarmul.
Cifrele se îmbulzeau. 17. 18. Mai puţini. Mai mulţi. Apăruse şi Raluca, soţia lui Adi Rugină, cu faţa brăzdată de îngrijorare. Vlad Buşcă ne-a dat vestea ca un trăsnet: la televizor a apărut ştirea că Alex Pascu este unul dintre cei decedaţi. Cineva din grup a anunţat că şi Claudiu Petre a murit, iar fotograful Miluţă Flueraş e ars tare.
Telefonul începuse deja să sune şi să tot sune.
Unul dintre bunii mei prieteni din liceu mă întreba de mine, de Grasu', de Pascu. Prietenul şi colegul meu de trupă, Matei Tibacu, se interesa dacă poate să ajute. Am stat şi am aşteptat veşti, dar la un moment dat am fost biruit de frig - eram doar în tricou, geaca îmi rămăsese înăuntru. Am pornit-o spre casă, iar în taxi m-am uitat la un televizor de bord la ştirile care curgeau deja.
Aşa cum au început să curgă şi mesajele.
Până să urc în apartament, răspunsesem deja la vreo două şi vorbeam la telefon cu doi dintre cei mai buni prieteni, foşti colegi de liceu. Încercam să ne amintim împreună cine mai fusese în club şi dacă îl văzusem afară. Mi-am pus de un ceai, cu telefonul în mână, sunând neîntrerupt. Nu mai ştiu exact cine mi-a spus la telefon că Pascu este în viaţă, internat la spitalul de urgenţă Floreasca. Însă Horaţiu m-a anunţat că Vlad Ţelea a plecat în veşnicie. M-am oprit o clipă, mi-am amintit de faţa lui cea nouă, cu chelie şi barbă scurtă, de glumele pe care le făcuserăm înainte de concert.
Prietenul meu Mihnea Şeicaru plecase din club la vreo zece minute înainte de incendiu şi aşa scăpase. Acum era la Floreasca cu iubita lui Pascu şi încă o prietenă, iar după vreo jumătate de oră am ajuns şi eu acolo, unde unii bolnavi erau deja transferaţi. Un cameraman m-a bruscat fiindcă îi stăteam în drum. Am stat mult de vorbă cu Mihnea şi alţii sosiţi la faţa locului pe holurile spitalului. Andrei Irode, omul de pază rocker pe care oricine a fost la mai mult de două concerte îl ştie, venise din altă parte şi se străduia din răsputeri să ajute. "Mă bucur să văd că eşti bine", mi-a spus când l-am salutat. Cătălin Scânteie apucase să-mi spună la telefon că el şi soţia lui erau cât de cât în regulă, o sunasem şi pe soţia lui Nelu - şi ea plecase, iar Nelu avea arsuri mai uşor tratabile - şi aflasem că doi colegi de la Maximum Rock erau destul de grav răniţi. N-am reuşit să intru la Alex Pascu, am mai stat printre oameni care vegheau, i-am văzut pe cei care-şi căutau disperaţi rudele şi apropiaţii pe diferitele liste, am făcut o sinteză a celor întâmplate cu fotografii de concert sosiţi la faţa locului.
Am ajuns înapoi acasă pe la 5, copleşit de oboseală şi frig. M-am băgat în pat. Am reuşit să dorm până la 7.30.
