A operat intotdeauna cu Dumnezeu alaturi. Mai ales atunci cand simtea ca este depasit de nenorocirea ce-si facea de cap in trupul firav al vreunui copil, se pitula, chiar ca un copil, langa iconita din cabinetul lui modest. Nimeni nu va sti niciodata ce cuvinte rostea Profesorul. Dar cu certitudine ele ajungeau la destinatie si se intorceau la robul lui Dumnezeu, chirurgul Pesamosca, sub forma de inspiratie divina.
Cei mai apropiati i-au fost micutii pacienti aflati in situatii disperate. Marturisirea Profesorului e minunata: "Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si, totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie".
