SPECIAL! Mircea Malita: “Maurer este cel care a indepartat Romania de rusi”

Urmărește A1 pe Discover

Intre peretii cu statura impozanta, de casa veche cu alcov boieresc, in care locuieste in chirie aproape dintotdeauna, Mircea Malita poarta, fara a rosti, durerile si pasurile unui prezent despre care nu doreste s-aminteasca. E ca un fel de lege nescrisa, capatata in copilaria sa din nordul Ardealului, de a contempla viitorul, de a gandi mereu in perspectiva. E drept, simti si un trecut viu care readuce forfota intrebarilor nerostite, alcatuite doar din raspunsuri fisurate.

Desi dupa '90 si-a impus un ascetism politic, si-ar fi dorit sa le ofere si altora din experienta sa. Dar altii avea sa spuna: "le stiu pe toate". Sotii Malita traiesc singuri in Romania pe care au ales-o pentru ca, pe undeva, "exista acolo, in incretiturile mintii, o celua care iti spune ca esti roman". Cele trei fete au decis totusi sa plece, sa se desavarseasca intr-o lume care le-a gasit intrebuintarea. Si totusi, pastrandu-si demnitatea, pozitia verticala tipica a diplomatului, Mircea Malita sprijina in brate o poza inramata, de marimea unei oglinzi de salon, poza artistei Lili, a doua dintre fiicele sale, cea care a plecat la New York si, de cativa ani, de la New York a plecat de tot...

Omul trimis de Sadoveanu la ONU, cel care a stat de vorba cu Picasso si Tristan Tzara, cel care a negociat cu arabii situatia petrolului, cel care le-a dat-o rusilor peste nas luand pozitie contradictorie blocului sovietic la adunarea Natiunilor Unite, intarind astfel cuvantul si amplasarea Romaniei in cadrul organizatiei, cel care, laudat de Reagan, a fost numit cel mai de seama ambasador al Romaniei la Washington, ministru al invatamantului, membru al Clubului de la Roma inca din primii ani de la infiintare, e astazi trist. Oamenii care i-ar fi putut cere un sfat l-au uitat si, desi vrea sa arate ca nu-i pasa, il doare. E demn.

"Cu cat imbatranesti mai mult, cu atat iti revin in minte mai multe imagini", isi incepe povestea academicianul Mircea Malita, care, la 84 de ani, uimeste prin fidelitatea memoriei. La 16 ani iubea matematica, la 36, diplomatia, iar la 66, independenta tarii. Nu implinise 14 ani cand, ascuns intr-un camion, a fost nevoit sa se refugieze din Ardealul de Nord. Era in perioada celui de-al doilea razboi mondial cand a lasat in urma copilaria si pe cei doi bunici. "Toata istoria Romaniei era acolo, intr-o bucatarie in care se faceau taitei", avea sa ne spuna academicianul.

A urmat apoi perioada celor 4 licee in care a invatat ca si refugiat si unde l-a cunoscut pe cel mai bun profesor de matematica - pe Musta, intr-un liceu catolic din Beius, unde pana si profesorii de gimnastica purtau reverende negre. "Musta era pur si simplu un vrajitor. Atunci mi-am dat seama ca meseria si vocatia mea e asta. Matematica."

Cu ajutorul unor biletele scrise de ardelenii care jucau un rol important in minister, in '45 pleaca la Bucuresti. La Facultatea de Matematica si Filosofie i se deschid primele orizonturi inspre politica. Merge sa-l vada pe Gala Galaction care dorea, pe atunci, sa faca un partid democrat-crestin. Ii viziteaza si pe socialisti, pe comunisti, pe liberali. Se descide inspre stanga esichierului politic, intr-un soi de intuitie.

Jurnalul National: La Bucuresti, la Facultatea de Matematica si Filosofie vi s-au deschis primele orizonturi inspre politica. Mergeati sa-l vedeti pe Gala Galaction care dorea, pe atunci, sa faca un partid democrat-crestin. I-ati vizitat si pe socialisti, pe comunisti, pe liberali. Culmea, v-ati decis inspre stanga esichierului politic. Ati intuit?
Mircea Malita: A fost o chestiune dubla, intr-un fel. Intai de toate, nu-mi placeau prea mult partidele de dreapta, asociate unui trecut despre care stiam ca nu a fost curat. De pilda, politica inainte de razboi era destul de galagioasa: batai, conflicte, partidele nu stiau ce vor, plus coruptia care era foarte mare. Am zis nu, nu! Trebuie sa fie o innoire! Ce fel de innoire? Democratizarea. Am avut dictatori si acum trebuie sa fie democratie. N-am stiut ce fel de democratie ma asteapta. Frontul in care intrasem se numea Frontul Democrat la Studentilor. Al doilea motiv era mai adanc si venea din strafunduri. Ardelenii au stat 1.000 de ani sub unguri si aveau o politica de termen lung. Eu am facut socotelile, m-am uitat la partide: care ce vrea si care izbuteste. Stiind ca Occidentul si-a luat mana de pe noi complet la Conferinta Pacii, n-aveam nici o indoiala. In familia mea erau destui oameni care sa cunoasca adevarul gol-golut. Nu era alta varianta. Stiai ca vine sfera Moscovei, aici ramanem, cu astia defilam. Mi-am zis: cat sa dureze? O sa dureze cel putin 40 de ani!

Asa simteam, da! Problema mea era acum sa raman in activitate si sa nu fac politica, aproape de loc. Dar sa fiu intotdeauna expert in ale mele. Dupa aceea m-au atras in activitatile politice. In ce sens? In activitati studentesti.

"Un adept al metodelor burghezo-mosieresti din Occident, un imitator care neglijeaza spiritul revolutionar." "Pentru mine, educatia era o chestiune de skills."

Perioada UNSR, cand ati fost ales presedinte pe tara, in 1948.
Intai am fost pe Facultate, apoi la Capitala si, brusc, cand s-a tinut Congresul de la Iasi, aproape din intamplare, am fost ales presedintele pe tara al UNSR. Ceilalti participanti, poate mai indreptatiti decat mine si mai maturi, nu stiu de ce s-au poticnit. A durat un an.

Era in paralel cu politica, era in climatul tarii pe care nu-l faceam eu. Si nu il facea nici guvernul, il facusera altii pentru guvern. Asta era regula jocului cel mare. Nu regulile jocului mic. Vedeti, tot in aceasta scoala ardeleneasca am invatat ca nu dai batalii pe care nu le poti castiga. Astepti mult pana cand apare un moment prielnic.

Ce batalie doreati sa castigati? Cum va proiectati?
Eu nu ma proiectam in viitor. Ma lasam purtat. Imi faceam bine studiile. Dupa aia unii ziceau: "Vrei sa lucrezi asta?". Nu am cautat nimic, niciodata.

Citeste interviul integral in Jurnalul National

+1

Mai multe fotografii

Foto: Jurnalul National