Mihăiță, îngerașul de opt ani care nu se plânge niciodată: ”Suntem patru vieți: eu, mami, furtunul și tubul”

 
+6 click pentru
galerie

Miguel Santos Perez s-a născut, acum opt ani, cu grave probleme de sănătate. N-are surfactantul pulmonar, substanța ce tapetează plămânii și îi ajută să funcționeze corect. De la patru ani, trage după el un tub de oxigen, în timp ce mama îi dă fir. Asta nu-l împiedică să intre pe tatami, să lupte, pentru că e karateca, cu ”cordonul ombilical” după el. O poveste despre o voință infinită

Sala ”fierbe”. Sunt multe suflete, undeva pe la 600 de copilași, părinți, bunici. Brazilia, Sao Paulo, ”Copa dos Campeoes” la karate. Dintr-un colț apare el, un băiețel pe la 8-9 anișori. Chimonou, centură roșie, plus un tub de oxigen înconjurat de un fir lung, pe care-l trage după el. Mama e la doi pași. Se descalță, vine și ea pe tatami. Îl încurajează, apoi se dă în spate. Aranjează tubul, verifică presiunea, dă fir”, așa cum alpiniștii dau coardă. Gata, turneul poate începe!

Când pleacă de acasă, mami îl gătește ca la carte. În dreapta, firul cel lung, dădător de viață

”Mihăiță”, Miguel Santos Perez, s-a născut, la doar șase luni, cu probleme grave de sănătate, în Santos, Brazilia. A trecut pe la terapie intensivă, a fost în comă indusă, dar n-a vrut să părăsească această lume. Organismul micuț a luat tot felul de microbi, însă nimic nu l-a doborât. Plămânii nu i-au funcționat corect niciodată. Mama, Samara Samis, n-a disperat. A mers la toate clinicile din țară, a apelat la doctori renumiți. Degeaba! Micuțul a purtat, mereu, o mască pe față, conectată la un fir, ”lipit” de un tub de oxigen. Până la patru ani, nimeni n-a putut să le spună de ce boală suferă concret. Apoi, au aflat: în urma unei pneumonii interstițiale, o doamnă doctor cu ochi blajini i-a lămurit: cel mic avea lipsa surfactantului pulmonar, o substanță ce tapetează interiorul plămânilor, constituită, în principal, din fosolipide ce formează o peliculă foarte subțire ce acoperă totalitatea suprafeței pulmonare a alveolelor. Tot atunci au aflat că pot scăpa de mască, dar că ”Mihăiță” - Miguel va rămâne cu furtunul și cu tubul de oxigen. 

La antrenamente. Ceea ce se vede pe jos este ”cordonul ombilical”. Dar Miguel nu s-a plâns, niciodată, de nimic...

Prinse a alerga prin curtea casei de la numărul 125 dintr-un cartier sărman din Santos, oraș cu 450.000 de suflete. Firul, după el. Cu tot cu tub. Mama, atentă, de fiecare dată, gata să tragă sau să lase să curgă ”cordonul ombilical”. La școală, colegii l-au privit, la început, ciudat, dar Miguel i-a captivat pe toți cu pofta sa de viață. La șase ani au aflat că boala este incurabilă. Că Brazilia nu are tratament pentru așa ceva. ”Grup de probleme respiratorii rare”. Atât. În Marea Britanie, spre exemplu, acolo unde trei copii cu vârste între 0 și 16 ani, din trei milioane, suferă de așa ceva, apăruse medicamentația. Timid, dar se făceau primii pași. N-a plâns nicio secundă.

La șapte, Miguel a vrut să meargă la karate. Samara, cu lacrimi în ochi, s-a gândit bine: trecuseră, împreună, peste multe, dar așa ceva era practic imposibil. Însă micuțul se găsea, deja, la ușă. Senseiul Altair Peique l-a primit cu brațele deschise. După șase luni, a venit și primul concurs. Miguel a sosit la sală cu mama, tatăl, cel mai bun prieten, tubul de oxigen și furtunul. A intrat în hala imensă. S-a pus pe tatami, Samara a parcat instalația și i-a întins dădătorul de viață. Medicii i-au spus că zilnic, pentru 30 de minute, poate scoate tot ”harnașamentul”, dar nu voiau să riște. Echipamentul călcat la dungă, firul în nas, petrecut peste urechi și prelungit până la butelie. ”Kata”, lupta imaginară. Puștiulică, serios, a intrat pe saltea. Atunci cineva a ”tras” poza. Cel mic, gata de luptă, cu pumnii încleștați și privirea dură. În spate, pe fundal, un arbitru și mama care strânge firul în jurul cilindrului. A numit-o ”Micul luptător, în duel cu viața și cu adversarul”. Una dintre cele mai bune poze ale anului trecut. Miguel a vorbit precum un om mare: ”Suntem patru vieți: eu, mami, furtunul și tubul”...

N-a câștigat, a fost învins de două ori. S-a pus pe plâns. Prima oară în viață, dar nu de durere, ci de furie. ”Lasă, data viitoare vei învinge”, i-au spus cei din jur. Peste alte șase luni, a primit medalie. S-a urcat pe podium, a luat-o și a fugit către cel mai bun prieten al său, care-l aștepta, cuminte, pe un scaun. Scuze, AU FUGIT, este expresia folosită. Pentru că mama, Samara, alerga în urma lui, cu tubul de oxigen pe rotile și cu furtunul înfășurat pe el, ca șarpele pe bățul lui Asclepios. Cei mai bucuroși oameni din lume.

Dimpreună cu Diego ”SAN” Moraes, fost karateca, actualmente jurnalist, omul care i-a scos povestea la iveală

Imaginea a plecat la drum pe siteurile de socializare. Oamenii au aflat povestea micuțului, s-au pus pe strâns bani. Diego ”SAN” Moraes, fost karateca și el, actualmente jurnalist la televiziunea ”O Globo”, a mediatizat cazul. Așa că s-au adunat 2.500 de dolari, necesari achziționării unui produs ”Philips”, un ”SimplyGo”, un dispozitiv fenomenal, de doar 1,5 kilograme greutate, ca o gentuță ceva mai mare, ce furnizează oxigenul atât de necesar lui Miguel. Acum, totul e pregătit pentru ca ”Mihăiță” să facă noul pas. "Vreau să mă dau cu placa pe valuri, asta e dorința mea cea mai mare. Să fac surfing. Cu tubul de oxigen e mai greu, dar cu gentuța, poate voi reuși”, spune el și surâde. Cea mai mare cantitate de voință în cel mai mic corp posibil...



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI