Multă lume a admirat-o și apreciat-o pentru talentul său incontestabil, iar câțiva dintre fanii săi cei mai fideli îi urmăreau și poveștile pe care le scria din când în când. Ultima mărturisire a artistei dinaintea morții a fost de-a dreptul impresionantă.
Ileana Ciuculete a ținut un fel de jurnal online, în care își povestea experiențele și trăirile. Un blog de existența căruia nu erau mulți cei care știau. Ultima postare a sa este ca un strigăt de disperare, un strigăt pe care nimeni nu l-a auzit: „Ca orice om, sunt foarte sensibila atunci cand, direct sau indirect intru in contact cu un caz social, cu un om sau cu o comunitate care se confrunta cu probleme financiare, de sanatate sau de orice alta natura umana. Principiul „bunului samarinean” este functional si in cazul meu. Consider ca sunt un om bun si cu foarte mare sensibilitate, care se manifesta natural, atunci cand intalneste un om intr-un moment dificil al vietii sale. Pana la un punct am fost foarte de acord cu implicarea mea directa si activa in comunitate, sustinand cazuri sociale importante.La un moment dat am fost chiar entuziasmata de proiectele sociale in care ma puteam implica. Am participat, incepand de acum cativa ani, la emisiuni-teleton (cu telefoane in direct) pentru colectarea de fonduri pentru anumite cazuri sociale. Apoi, am fost asaltata de cereri pentru spectacole de caritate, cate 7-8 pe an, spectacole unde trebuia sa-mi platesc transportul si chiar sa fac mici donatii. Am acceptat cu mare bucurie. Dupa aceea au urmat serii de emisiuni la anumite televiziuni, unde am fost rugata sa fac donatii financiare, sau de alta natura pentru diverse cauze, mai mult sau mai putin grave.
Dupa toata aceasta perioada, in care pur si simplu simt ca s-a facut exces de bunavointa si bunatatea mea, cred cu tarie ca a sosit momentul sa zic clar si raspicat: am obosit, vreau sa ma opresc. Sunt dezamagita pentru ca pe nimeni nu intereseaza niciodata etapele prin care eu trec, situatiile pe care am fost nevoita sa le depasesc singura. Nimeni nu stie si pe nimeni nu intereseaza, cu exceptia presei de scandal, ca si eu am problemele mele personale, ca am si eu greutati. Nimeni nu ma ajuta niciodata sa le rezolv, mai mult chiar, nimeni nu stie si nici nu vrea sa afle cum le rezolv si cum le depasesc. Cu mare tristete in suflet, trebuie sa recunosc faptul ca am impresia ca, cersitul, care in multe orase este interzis, beneficiaza de oficializare prin unele ONG-uri sau camasile albe. Pur si simplu dintr-o data nu ma simt la fel de fericita ca la inceput; oare de ce? Pacat, mare pacat!”
