“Padurea spanzuratilor”, romanul unui caz de constiinta

Investigatia psihologica, realismul si obiectivitatea scriiturii, capacitatea de a construi personaje memorabile i-au asigurat lui Liviu Rebreanu un loc binemeritat in constiinta publicului cititor si l-au situat intre cei mai prestigiosi scriitori ai literaturii romane.

S-a nascut in 1885, in satul Tarlisua, judetul Bistrita-Nasaud. A fost bursierul unei Academii militare din Budapesta, dar, initial, a dorit sa devina medic. Intr-o convorbire cu Felix Aderca, publicata in Adevarul literar si artistic(1926), Rebreanu isi aminteste: "Ofiter n-am simtit ca voi fi... Eu eram scriitor. Am scris si publicat nenumarate nuvele in ungureste si nemteste si am scris poate o suta de piese de teatru. Ori de cate ori vedeam un spectacol, scriam si eu o piesa. Intoarcerea spre literatura si cultura romana s-a facut aproape fara sa imi dau seama. A fost poate ceva care n-a intrebat ratiunea".

In romanele sale de referinta - "Ion", "Rascoala", "Padurea spanzuratilor" -, destinele individuale, cu sfasierea lor sufleteasca dusa pana la ultimele consecinte, sunt ingemanate cu problemele nationale si sociale, cu contextul istoric caruia ii apartin. Existenta si evolutia personajelor sunt in fatidica interdependenta cu legile impuse ale mecanismului social. Aspiratia catre fericire este dezarmata de istoria care constrange. De aici dramatismul si acuitatea scriiturii lui Rebreanu.

In timp ce acumula date si elabora structura romanului "Padurea spanzuratilor", Liviu Rebreanu (isi) explica in insemnarile sale de lucru: "Apostol e cetatean: o particica din Eul cel mare al statului, o rotita intr-o masinarie mare; omul nu e nimic decat in functie de stat. (...)

Pe cand statul e ceva fictiv si intamplator, putand intruni oameni straini la suflet si aspiratii, neamul e o izolare bazata pe iubire, chiar instinctiva". Prin aceste observatii limpezi, concrete, poate fi inteleasa creatia romancierului. Rebreanu formuleaza clar ca statul nu cere iubire, ci doar devotament si disciplina, in vreme ce apartenenta la un neam presupune afectiune si un fel primordial de iubire, cea frateasca.

In cei capabili de asemenea trairi puternice, esentializate, se declanseaza mecanismul extins al dragostei si compasiunii pentru intreaga omenire. "Numai intr-un eu constient poate trai iubirea cea mare, universala - religia viitorului", completeaza edificator autorul.

La sfarsitul anului 1918, un prieten ii arata lui Liviu Rebreanu o fotografie care infatisa o padure plina de cehi spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia respectiva avea sa fie aratata la conferinta pacii, ca argument demonstrativ al tratamentului aplicat cehilor de conducatorii monarhiei austriece.

"Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa vreme. Auzisem ca executii similare ar fi suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara mea, au fost spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni", avea sa marturiseasca romancierul. (Biblioteca critica "Liviu Rebreanu", Editura Eminescu, 1987)

Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, student, devenit artilerist in armata austriaca, a ajuns in situatia de a lupta impotriva romanilor. A incercat sa dezerteze si sa treaca de partea frontului romanesc, dar a fost prins, condamnat si executat prin streang. Asta se intamplase inca din mai 1917, dar, in vremurile tulburi de atunci, informatiile circulau cu dificultate. Romancierul, marcat puternic de cele doua intamplari, a inceput lucrul la "Padurea spanzuratilor". I se parea insa ca nu gaseste ritmul, tonul, atmosfera dorite, era nemultumit de incercarile sale literare.

Din acea perioada lasa o marturisire cutremuratoare: "In vreme ce scriam, in linistea apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate, ca niste degete imateriale. Deschideam, cercetam intunericul. Nu era nimeni si nimic... Cand insa bataile acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent - fiindca sunt, repet, credincios si superstitios -, mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca ce nu i-a fost acordata". ("Marturisiri", Revista Fundatiilor, 1940)

Pana la urma, la capatul unor dureroase cercetari, Liviu Rebreanu descopera la Ghimes, intr-o livada, la marginea fostei frontiere, mormantul fratelui spanzurat. A avut puterea sa intre si sa cerceteze odaia in care fratele sau isi petrecuse ultimele ceasuri si din care plecase spre moarte. I-a dezgropat osemintele pentru a le muta dincolo de paraul care fusese granita, asa cum Emil ceruse.

Liviu Rebreanu i-a implinit, cand a putut, fratelui sau ultima dorinta si de-abia atunci a putut sa scrie linistit "Padurea spanzuratilor". Da, viata e mai puternica decat inchipuirea si uneori chiar decat literatura. Dar tocmai aceasta viata autentica nu o mai auzim in vacarmul inutil si fara substanta al cotidianului.

Citeste articolul integral pe jurnalul.ro